Roberto Kuzmanovic

Cultura… las-o naibii, că merge și-așa!

Prima revistă culturală pe care am cumpărat-o fusese prin perioada postdecembristă, de la o tarabă improvizată, din tablă și scânduri prinse-n piroane ruginite, aproape prăvălită de vânt, dar care era capabilă, mare mi-e mirarea cum, să atragă vânzări. Cel mai des se vindeau rebusuri, cărți de bucate, reviste de modă și un ziar local; fiind un oraș mic, socot că era dificil de estimat un interes considerabil față de alte tipuri de publicații decât cele menționate, neexistând multe alternative, astfel încât minoritățile pasionate de reviste literare, spre exemplu, erau volens nolens nevoite să-și pună pofta în cui. Și cum se cam întâmplă de obicei, pentru orașele mici se trece cu vederea mai mult sau mai puțin când se pune problema extinderii distribuției acestor tipuri de produse și/sau servicii, motivele fiind, desigur, multiple, era careva să zică, de așteptat ca posibilitățile să fie limitate.

Totuși, avusese farmecul lui acel chioșc care încă mai dăinuie, doar că acum se vând murături, borcanele fiind probabil legate la gură cu ziarele și revistele nevândute, presupunând asta după modul în care le legase și bunica. Ce vremuri! Eram mic la vremea aceea; înclinam cu pași timizi spre artă, spre cultură, spre frumos, iar motivul (inocent și explicabil, de altfel) pentru care am achiziționat revista a fost ilustrația de pe copertă, dovedindu-se un alt pas pe care l-am făcut dincolo de limite impuse de principii nejuste – în ciuda faptului că puțini erau cei care înțelegeau, încurajau sau sprijineau aceste demersuri. E just ca la început să fim atrași de ambalaj, chiar dacă de cele mai multe ori acesta n-are nici o legătură cu conținutul, iar oamenii tind să judece interiorul după exterior, dar spre norocul meu, revista mi se păruse atât de aparte, încât am decis să o pun la loc de cinste, un colțișor din biblioteca prăfuită și neatinsă până atunci de mâini gingașe (bunica își mai ascundea bani prin cărți).

Așa începuse călătoria mea nesfârșită, cu atracție și curiozitate spre acest univers și trecând prin toanele primăverilor, am sesizat că era o armată de oameni (era să spun roboți) care considerau, militând arar pentru asta, o pierdere de timp, ideologia de bază a supraviețuirii în societate, era în opinia lor, absolvirea școlii obligatorii, muncă, muncă, familie și iar muncă – orice altceva, precum pictura, teatrul, fotografia, cartea (alta decât cea din învățământ), tratându-se superficial și/sau cu ignoranță. Spun asta cu încredere că deși e promovată ideea omului care frecventează cinematografe, teatrul, bibliotecile etc., realitatea din acele vremuri ale comunităților era alta.

Fără a mai aminti de sate, multe orașe mici n-aveau în posesie un spațiu adecvat destinat pentru astfel de activități sau resurse necesare pentru dezvoltare, iar unde era loc de ele, majoritatea cetățenilor ardeau de nerăbdare doar să se afle în treabă, un soi de spirit de turmă. Pentru mulți, motivul de a merge la film, de pildă, nu era însuși filmul, ci consta în distracția ce avea să urmeze cu prietenii; piesele de teatru emanau amatorism, cenaclurile erau cam pustii, iar la biblioteci își făceau simțită prezența doar cei care aveau nevoie de o cercetare amănunțită asupra unui domeniu, ori „ciudații”, cum se mai definesc cei din generația mea, pasionați de carte; mărturie stându-mi nu doar vremurile trăite, ci și bibliotecari, scriitori ori filozofi cu care încurcam sau amestecam voit vorba și paharul, constatând astfel că susținerea și promovarea culturii se făceau prematur și asta nu se datora doar sistemului, nepunând accent pe aceste valori, vina fiind împărțită și la populația neinteresată de ele. Totodată, nu afirm că acestea ar fi singurele probleme atunci când facem referire la cultură, deoarece în speță având de-a face, de-a lungul timpului și cu anumite tendințe (egocentrism, antiteză, provincialism, permisivism, preponderență) moștenite de cultura noastră sau lipsa abilității de a stăpâni și mânui instrumentul numit marketing cultural.

Un prieten, avocat de meserie, îmi spunea că schimbarea, chiar și târzie, năzuie din orașele mici (îl mai contraziceam ironic că nu avem nevoie de schimbări, ci de dezvoltări, dar avea și el dreptatea lui), cert e că în pofida soluțiilor împotriva crizei culturii românești prezente în nenumărate studii, dar și a încercărilor de a remedia situația la nivel local sau național – orientat fiind spre concret – observ că de la prima tiparniță cumpărată, până în prezent, schimbarea ori dezvoltarea, fiind pe alocuri insesizabilă. Ca argumentare și exemplificare, îndeosebi pentru convingere proprie, pe vremea când eram tobar în fanfara orașului (fanfară nesusținută de primăria municipiului, însă, negreșit, folosită ca imagine) și mergeam la diverse evenimente prin țară, publicul se arăta neinteresat, cum se prezintă și acum. Mi-amitesc dezamăgirea avută la Festivalul Fanfarelor de la Pitești față de publicul deloc numeros, împrăștiat când-cum, având îndreptată atenția oriunde, dar nu la scenă; știind că acele fanfare s-au pregătit cu săptămânile, alături de dirijori, pentru a oferi tot ce e mai bun.

Așadar, chiar și trasând aceste aspecte doar la suprafață, neavând rost să aprofundăm, deducem faptul că există români care nu apreciază valorile, sunt paraleli din punct de vedere cultural și e foarte mult loc de mai bine, indiferent ce ne-au arătat până acum statisticile, dar asta nu s-a întâmplat doar acum, ci până acum, însă, pesemne ne e convenabil să vedem doar părțile bune și să ne consolăm cu: las-o naibii, că merge și-așa!

Datorită activităților mele, printre altele, de promoter cultural și publicist, am simțit că e loc și nevoie de o revistă ușor accesibilă pentru toată lumea prin intermediul căreia să promovăm în mod creativ cultura autentică, dar și valorile românești. E greu (dar nu imposibil), ținând cont de faptul că azi, printul (excepție s-ar putea să facă tabloidele de doi bani, căci, nu-i așa, lumea pare să se învârtă în jurul lor, în jurul prostiei, al scandalului și câte n-ar mai fi de enumerat) se îndreaptă încet-încet spre uitare, în timp ce era digitală devine o necesitate incontrolabilă. Incontrolabilă? De către simpli utilizatori, firește.

Așadar, editarea și publicarea unei ample reviste cultural-artistice sau a unui supliment altfel spus, în aceste vremuri mi s-a părut o reală provocare, dar satisfacția reușitei este nemărginită, rezultatul câștigându-și demnitatea de a fi la loc de cinste în bibliotecile (inclusiv digitale) tuturor care-i apreciază textele, informațiile și utilitatea, neexistând limite de vârstă sau poziționare geografică pentru cititor.
Chiar dacă sunt puține persoane care ar citi o revistă cultural-artistică, darămite să o cumpere, noi, redacția, nu ne-am lăsat descurajați și am căutat metode eficiente de distribuire a informației și de a ajunge la inimile cât mai multor oameni, apreciind că aceștia, la rândul lor, vor răspândi mai departe.

Ne-am dorit ca această publicație online să fie clădită cu creațiile unor oameni simpli, frumoși și cu valoare considerabilă, majoritatea incontestabilă (chiar dacă nu au încă un renume), care au ales să împărtășească cu dumneavoastră frânturi din operele lor, opinii, picturi, informații vrednice de interes din lumea literară, recomandări și alte tâlcuiri pe care vă las să le devorați singuri.

Nu promitem nimic, nu avem așteptări de la cititori, nu ne încadrăm în tipare discutabile pentru unii, regulă pentru alții, dar ne facem treaba cuminți în limita posibilităților. Vă înștiințăm când, unde și cum va fi distribuit următorul număr, de regulă, procurată gratuit prin intermediul site-ului, excepție făcând materialele destinate comercializării. Mulțumiri speciale tuturor care au sprijinit și contribuit la publicarea acestei reviste.

Material publicat de către Roberto Kuzmanovic în primele numere ale revistei cultural-artistice Vox-Authors.

Distribuie gratuit prietenilor informație interesantă și de interes pentru a-i ajuta și urmărește-ne pe rețelele de socializare ca să rămâi la curent!

Servicii de publicitate - Reclama ta aici
Shopping Cart
Scroll to Top