Se întâmplă ca, în anumite relații, femeia să fie investită foarte repede cu un sens profund. Să devină „altfel decât toate celelalte”, specială, rară, exact ceea ce celălalt simte că îi lipsea. Este admirată intens, căutată constant, privită ca fiind extrem de valoroasă. Relația capătă rapid multă intensitate emoțională, iar femeia are sentimentul că este văzută într-un mod rar întâlnit.
Din punct de vedere psihologic, această idealizare nu înseamnă întotdeauna contact real cu persoana. De multe ori, omul se conectează și cu propriile proiecții. Cu nevoile lui emoționale, cu golurile lui afective, cu dorința de siguranță, validare sau completare interioară. Femeia ajunge să poarte, fără să știe, o încărcătură psihologică foarte mare.
În astfel de dinamici, relația nu se construiește doar între doi oameni reali, ci și între omul real și imaginea creată despre celălalt. Iar această imagine este influențată de istoria emoțională a fiecăruia, de relațiile timpurii, de frustrări vechi, de nevoia de a fi iubit într-un anumit fel sau de dificultatea de a tolera singurătatea și nesiguranța.
Cu cât investiția psihologică este mai mare, cu atât dezidealizarea poate deveni mai dureroasă.
Pentru că, inevitabil, femeia reală începe să apară. Nu doar partea ei fascinantă, ci și limitele, diferențele, nevoile proprii, autonomia, momentele în care nu confirmă constant, nu liniștește, nu oferă mereu disponibilitate emoțională.
Pentru un psihic matur, această etapă face parte din apropierea autentică. Omul poate accepta că persoana iubită este separată de el, are propriul univers interior și nu există pentru a-i regla permanent emoțiile sau stima de sine.
Însă pentru anumite structuri psihice, diferența dintre femeia imaginată și femeia reală devine foarte greu de tolerat. Aici apare mecanismul de clivaj. Persoana oscilează între extreme și îi este dificil să îl perceapă pe celălalt într-un mod complex și realist. Femeia este văzută fie extraordinară, fie dezamăgitoare. Fie perfectă, fie lipsită de valoare.
În acel moment începe devalorizarea.
Trăsăturile care la început produceau admirație devin surse de iritare sau amenințare. Independența femeii începe să fie percepută ca distanță. Inteligența poate fi trăită ca superioritate. Nevoia ei de spațiu personal poate activa anxietate de abandon. Faptul că nu mai oferă validare constantă poate reactiva sentimente profunde de insuficiență.
De multe ori, această schimbare nu spune atât de mult despre femeie, cât spune despre fragilitatea internă a celui care nu poate tolera separarea psihologică. Pentru un om care își reglează valoarea personală prin admirația primită, autonomia celuilalt poate deveni amenințătoare.
Aici apare și misoginismul subtil.
Nu neapărat sub forma urii explicite față de femei, ci sub forma dificultății de a accepta femeia ca subiect separat, cu propriile dorințe, limite și libertate psihologică. Femeia este iubită cât timp confirmă, hrănește emoțional, admiră sau oferă siguranță. În momentul în care începe să existe cu adevărat ca individ autonom, poate deveni ținta criticii, controlului, ironiei sau invalidării.
De aceea, multe femei descriu o schimbare profundă în anumite relații: la început se simțeau admirate aproape excesiv, iar mai târziu au început să simtă că exact ceea ce erau apreciate cândva devine motiv de atac sau respingere.
Psihologic, aceasta este trecerea de la relația cu proiecția la contactul cu omul real.
Iubirea matură presupune capacitatea de a rămâne în relație și după ce idealizarea se destramă. După ce celălalt nu mai este perfect, nu mai acoperă toate golurile emoționale și nu mai confirmă constant valoarea personală. Abia acolo începe relația cu o persoană reală, nu cu imaginea construită despre ea.
Distribuie gratuit prietenilor informație interesantă și de interes pentru a-i ajuta și urmărește-ne pe rețelele de socializare ca să rămâi la curent!
