Interviu cu Bogdan Stoica, om cu multiple pasiuni și aproape douăzeci de ani de jurnalism în spate. Vorbim despre cartea lui, despre observațiile ei tăioase asupra relațiilor și despre omul din spatele prezenței online — fără să îl confundăm cu fostul campion mondial cu același nume.
Interviu cu Bogdan Stoica
„Ce înveți din carte? Că orice tip, oricât ar fi de sofisticat ar fi, poate fi dresat și păstrat cu sex, mâncare bună și recunoaștere, de orice femeie care are un pic de răbdare.”
E evident că suntem interesați de persoane cu multiple pasiuni, adesea interesante și, lăsând la o parte găselnițele din social media, considerăm un motiv suficient de întemeiat pentru un interviu, constituindu-se într-o temă aparte. Nu vom permite ca prin coincidența de nume să fie confundat cu fostul campion mondial SuperKombat, dar – și o să-l întrebăm chiar pe el: când spunem Bogdan Stoica la ce să ne gândim? Cine e omul din spatele online-ului?
Bogdan Stoica: Profesional, sunt un bou. Am făcut jurnalism aproape 20 de ani, adică aproape jumătate din viața mea de până acum și n-am rămas, din asta, decât cu un bagaj lexical pe care puteam să-l dobândesc citind și cu o droaie de priviri piezișe când ies pe stradă. Nu știu cum se vede de la București, dar în provincie să fii jurnalist e o opțiune mai riscantă decât să te faci hoț de mașini. Un hoț de mașini are de-a face doar cu Justiția. Un ziarist este vânat de lumea interlopă, de administrația coruptă, de justiția condusă politic, de mediul de afaceri abonat la bani publici și de orice cretin care crede că dacă citește ceva scris de tine anti-PSD ești băsist, sau invers. Din toată lista asta, publicul e cel care a omorât cel mai mult în mine dorința de a face presă. Am simțit că ajut să treacă strada o babă care nu vrea să traverseze sau care crede că vreau să-i fur portofelul.
A mai fost un motiv, însă: tehnologia. Înainte, eu, ca jurnalist, mă duceam „pe teren”, obțineam informații pe care eu le consideram de interes public și le difuzam. Eram gate-keeper-ul, lumea citea ce credeam eu ca e important, si încercăm să fac asta cât mai responsabil. Acum, orice om care ajunge primul la un accident rutier, care vede un incendiu, sau care l-a văzut pe primarul X cu o fufă la restaurant, scoate telefonul, face o poză și postează pe Facebook. Nu mai e nevoie de jurnaliști în 90% din situații, fiecare posesor de smartphone are astfel și o legitimație de reporter. Și problema e că lumea folosește telefonul mai degrabă când vede o târfă celebră decât când vede un copil desculț, iarna.
Al treilea motiv: pe termen lung, efectul textelor mele de presă a fost zero sau ceva spre minus, și asta a fost ceva ce nu puteam să aflu la debutul profesiei. Am schimbat câte un șef corupt, dar în locul lui a venit alt hoț, mai mare. Am strâns bani pentru vreo familie de pârliți, dar banii ăia s-au dus și pe băutură pentru capul familiei. Am scos din familii de nenorociți câte un copil abuzat doar ca acesta să fie abuzat de copii mai mari în casele de copii. România nu va avea o presă mișto până când societatea nu se va regla un pic economic, și până când educația și justiția nu vor fi considerate priorități. Cel mai nasol feedback nasol pe care l-am primit: scrisesem, demult, de o căpușă de-asta politică, un constructor doldora de contracte pe bani publici. Am scris o serie de articole, multe, până i-a dat sângele pe nas, adică instituțiile s-au pus în mișcare, i-au închis firma, l-au aranjat cu niște dosare penale, iar eu m-am simțit foarte bine, pentru că aveam dovezi că se întâmplă ceva bun pentru comunitate în urma muncii mele… L-am reîntâlnit pe „corupt”, acum trei ani, într-un spital. Era cu fiica lui, care suferă de o afecțiune cronică și gravă, de-aia cu tratamente care costă mii de euro lunar. Mi-a spus că și azi face tot evaziune pentru că altfel nu ar putea asigura supraviețuirea fiicei lui. Și că atunci când l-am deraiat eu, am provocat o problemă de viață și de moarte, pe care a depășit-o cu mare greutate. Una peste alta, dacă știi pe cineva care vrea să se facă jurnalist, spune-i să n-o facă. Publicul uită repede, iar inamicii pe care ți-i faci nu uită niciodată.
În plan personal, încerc doar să rămân sănătos la cap. Am cunoștințe care au reușit financiar în viață și nu mai suportă pâinea, urlă să primească foccacia și pe Vârful Omu. Știu oameni care nu salută decât oameni care au poziții sociale similare cu ale lor. Știu, de asemenea, oameni care conduc mașini mai scumpe decât casele în care locuiesc sau cretini care țin lecții de etică și de moralitate uitând că la debutul lor făceau chestii ilegale și imorale. Pentru mine, fiecare din acești oameni e un exemplu de „așa nu”. Cum spuneam, am făcut și rele și bune. Acum încerc să fac numai bune, de-aia am și părăsit presa. Cu fotografia n-am băgat pe nimeni în pușcărie, deși aș fi putut, iar cu upcycling-ul chiar n-am cum s-o fac.
Ca fapt divers, cred că pot fi catalogat ca o ciudățenie. Nu mai zic „prieten” decât unui număr extrem de restrâns de oameni. Nu cred că există o persoană mai importantă pe Pământ decât fiica mea. Lucrez foarte prost în echipă, convins că știu eu mai bine totul și nu mai am răbdare să învăț pe nimeni nimic. Colecționez cărți vechi și cam alea sunt toate lecturile mele în afară de ce citesc pe net. Am dezvoltat o pasiune aproape dementă pentru fotografia veche, care oferă o droaie de indicii despre România de altă dată. Am și o colecție de aproape 2.000 de reclame vechi. Plecând în căutarea lor am ajuns și la upcycling.
Scurt și la obiect, direct, pe alocuri și cu umor, dar și cu sfaturile mereu în buzunar la nevoie – cam așa credem noi (și te rog să mă corectezi dacă greșesc) că lași impresia celor care aruncă o privire peste „cartea ta de vizită” virtuală bogdanstoica.ro. Drept la replică (prin comentarii pe blog) se pare că nu dai, aș zice că nici nu trebuie, că-ți urci zevzecii în cap, dar feedback cu siguranță ai de la cititori. Ce spun aceștia despre tine și/sau activitățile tale?
Da, la mine pe blog nu se comentează, pentru că experiența în presă mi-a arătat că cei care contribuie cu idei sunt extrem de puțini, 99% din comentatori doar înjură, și n-am chef să fiu făcut albie pe porci (vorba lui Smiley, pe patul și pe muzica mea) pe blog-ul și pe serverul meu. Fac la fel și pe Facebook, nu am chef deloc să-mi consum caloriile cu cineva care mă urăște. Nu dețin adevărul absolut, dar dacă nu ești de acord cu mine, nu văd de ce m-ai citi, mi-ai comenta veninos și nu văd de ce m-aș încărca eu negativ cu rahaturile tale. Folosesc frecvent delete, ban, block, și făcând asta, acum sunt înconjurat de oameni mișto, cu umor, cu care împărtășesc valori și idei. E o plăcere să stau de vorbă cu ei.
Cei puși în temă știu că upcycling-ul își face bine treaba prin străinătate. În România habar n-am dacă mai este un subiect „tabu, că așa, și pe dincolo, și pe nicăieri”, dar cel mai recomandat ar fi să ne spui tu cum stau lucrurile. De când salvezi, colecționezi și recondiționezi lucruri? Ce interes prezintă ele pentru români?
Dacă e să mă întrebi pe mine, în străinătate e mai rău, oamenii învechesc lucruri noi, sau le strică pur și simplu, acolo a luat-o spre decadență meșteșugărească. Aici e mai mișto, pentru că românul de rând are niște scule în garaj și ceva vechi prin curte la care ține. Eu fac asta, sistematic, de vreo cinci ani. La început căutam obiecte pe care să le folosesc în proiecte foto, chestia asta s-a împletit mișto cu căutarea de cărți și de fotografii vechi, iar la un moment dat, s-a declanșat revelația: toate, dar absolut toate lucrurile care au ajuns vreodată în casa unui om, și nu conțin electronică, din ultima sută de ani, se fac mai prost acum decât acum o sută de ani. Vorbesc serios, am curaj să duc la teste de rezistență/uzabilitate aproape orice obiect din magazia mea. Cum e posibil să arate atât de bine culorile unui covor vechi de 100 de ani, iar unul luat din Metro să-și piardă culorile în doi ani? Cum să se rupă scaunul scump și nou, de la Mobexpert, iar ăla făcut înainte de război de un tâmplar analfabet nici măcar să nu scârțâie, după 70 de ani? Mi-am luat un bomfaier din Dedeman și s-a deformat când strângeam lama, pe când bomfaierul lui tata, vechi și ruginit, funcționează impecabil. De la revelația asta până la dorința de a le reda strălucirea acelor lucruri, sau a le schimba destinația în mod creativ celor care nu mai pot servi scopului inițial din cauza uzurii, n-a fost decât un pas. Acum fac decorațiuni din ferestre, mese din uși, cuiere din scaune, acopăr obiecte de mobilier cu tablouri distruse, sau pagini din cărți vechi deteriorate… Acum mă gândesc chiar să „upciclez” cunoștințele străbunilor noștri, am cărți și caiete cu rețete culinare, sfaturi practice, de sănătate etc care conțin lucruri pe care le-am uitat cu toții și care ne-ar face bine. De exemplu, în loc să băgăm în priză o chestie care scoate un miros toxic care omoară țânțarii, am putea să agățăm de tocul ferestrei o plantă uscată, care crește peste tot. Am aflat asta dintr-un almanah din 1921.
Câteva sfaturi pentru o fotografie mai bună am observat că ai mai dat pe ici – pe colo; mi-am amintit crucindu-mă, că mai sunt oameni care nu cunosc nici noțiuni elementare pentru a realiza o poză pentru Facebook. La fel de util (îndeosebi chiar mai mult) găsim niște îndrumări pentru cei care ar fi interesați să cocheteze cu upcycling-ul, ca și consumatori și eventual, colecționari.
Chestia asta cu îndrumările mă depășește pentru că aproape niciodată nu știu ce-o să fac cu un obiect, iar tehnicile de restaurare/reparare sunt pe net cu duiumul. Eu am învățat stricând, cum am făcut cu o masă veche care n-avea nici un cui și a cărei montare, după demontare și curățare, mi-a mâncat zilele. Pot doar să vă spun că hobby-ul ăsta te vindecă de stres și te face mai deștept. Îți dau un singur exemplu: am găsit mai demult un cufăr, cu o etichetă, și niște scrisori. Cufărul m-a ajutat să înțeleg, căutând pe net, că erau de două feluri pe vremea aia, unele de uz casnic, doar din lemn, și unele de călătorie, ferecate în tablă, ocazie cu care am aflat multe lucruri interesante despre societatea de acum două secole. Din scrisori am aflat că în zona Craiovei exista o familie celebră cam cum au fost Cantacuzinii, Pârâianu, care au dat miniștri de război, un ban al Craiovei, pe fondatorul Universității din Craiova… Am dat cufărul restaurat și scrisorile, chiar unei descendente a acestei familii, și ne-am bucurat amândoi, eu că am găsit-o, iar ea că și-a găsit rădăcinile. I le-am dat pe bani, pentru că hobby-ul ăsta e cam scump. Sculele, vopselurile, materialele costă bani, iar timpul alocat upciclării are și el un cost, iar eu am un copil de crescut și niște facturi de plătit, ca toată lumea. Dacă doar aș salva și depozita lucrurile astea, sau dacă le-aș dărui, ar fi ca și cum fiica mea ar avea un tată bețiv care dă toți banii pe băutură. Nu e un business ce fac eu, dar nici nu ies în pierdere…
Am văzut fotografia cu tine în care-ți țineai aparatul foto la tâmplă și primul lucru care mi-a venit în minte a fost o zicală a unui confrate, poet: lăsați-mi libertatea să mă împușc! Am râs și-am pufăit din țigară. Ești tare, mi-am zis. Pentru că tot pomeneam de fotografie, o altă pasiune a ta, am să te rog să ne spui câteva cuvinte și despre asta.
Fotografia m-a vindecat de jurnalism. Mi-a plăcut întotdeauna. Ca reporter, am făcut poze cu duiumul, iar când îmi ieșea una bună, se vindeau mai multe ziare. Așa am devenit mai atent. Când mi s-a luat de presă, am făcut un curs foto, și pe urmă m-am axat pe fotojurnalism, dar tot ca dracu’ a fost, că fotojurnalismul e și mai puternic decât o anchetă de presă. Am virat spre fotografia comercială, unde staționez și acum, mai puțin nunți, botezuri, cumetrii, pentru că detest ca un bou beat să strige după mine să-i fac o poză cu nășica. Încă fac fotografie de presă, pentru că nu mă pot abține. Portretul e însă preferatul meu și încerc să obțin efectul complet natural. Am citit undeva că portretul perfect se făcea în anii 1900, când stăteai șase-zece secunde nemișcat, în cadru, pentru că atât era timpul de expunere al aparatelor foto. În intervalul ăsta de timp, în care te concentrezi să nu clipești, ai o droaie de microexpresii de care nu ești conștient, iar rezultatul final este cel care se vede în fotografiile vechi, unde protagoniștii nu poartă măști ca acum, expresivitatea e naturală. De-aia, la ședințele mele foto, două ore stăm de vorbă, să se relaxeze subiectul, și abia apoi trecem la poze. Din același motiv, nu fac nici un fel de editare pe fotografiile mele. Crop, îndreptarea orizontului, virare în alb-negru e tot ce fac, pe laptop. N-am photoshop, nici lightroom, folosesc doar rahatul ăla de irfanview. De câțiva ani explorez limitele fotografiei cu telefonul, care mi se pare formidabilă, am scris și o carte pe tema asta.
Tipul din filme nu există. Aici e buba. Dibui insuficient veacul – să facem lumea să-nțeleagă. Asta până la tine. Explică-le, rogu-te! Fiindcă în altă ordine de idei, e un titlu al naibii de bun!
Am remarcat și eu că e bun, deși nu ăsta era titlul sub care am văzut eu cartea. Ideea cu „tipul din filme…” mi-a venit după ce m-a scos din minți Diana, de la Univers, cu nuanțele negative pe care le tot găsea la titlurile de dinaintea acestuia. Fără să-mi frece ridichea în halul ăla, nu-mi venea ideea acestui titlu, iar cartea n-ar fi avut, probabil, succesul pe care-l are. Din perspectiva asta, Diana a fost nu doar editorul meu, ci și muza din situațiile de criză. Despre ce e cartea? Despre adevăr. Adevărul e că până și eu, care n-am pocnit niciodată o tipă, nu i-am strigat „curvo” când a dansat cu altcineva, nu i-am zis niciodată „cară-te la mă-ta aia proastă ca tine”, nu am insistat ca doar ea să spele vasele și wc-ul, tot am reușit să scot din minți și să fac să plece de lângă mine femei absolut senzaționale. Cartea explică unei femei normale, din viața reală, că va fi rănită fix de tipul care o iubește de se cacă pe el și că asta este inevitabil oricât de bun ar fi tipul. Am scris-o inspirat de tipele foarte mișto pe care le văd singure și nefericite doar pentru că nu renunță la căutarea tipului perfect, cu speranța că după ce vor citi cartea, atunci când vor găsi un tip mișto, îl vor păstra lângă ele chiar dacă are o tonă de defecte.
Ce înveți din carte? Că orice tip, oricât ar fi de sofisticat ar fi, poate fi dresat și păstrat cu sex, mâncare bună și recunoaștere, de orice femeie care are un pic de răbdare. Trebuie doar ca femeia să renunțe să mai vrea să scoată bărbatul perfect din el, așa cum nu poți scoate un cal de curse din orice mârțoagă care trage o căruță pe stradă.
Inclusiv lucrurile inedite au un final, ca în filme sau nu, astfel că și interviul acesta este, indiferent de cum ne-am dori noi, limitat. Mulțumiri speciale, însoțite de legitimele urări de binemeritată recunoaștere!
Eu vă mulțumesc pentru interviu. La primăvară vă fac o bibliotecă haioasă, promit. Acum e prea frig în garajul ăla…





