Constantin Voinescu, profesor timp de patru decenii și îngrijitor al revistei OLTART, vorbește despre declinul evident al unei societăți cu valori răsturnate. Discutăm și despre stilul său inconfundabil, o combinație de umor și ton academic vizibilă încă din titlurile cărților, și despre portofoliul care acoperă portret literar, proză scurtă și roman.
Interviu cu profesorul și autorul Constantin Voinescu
Autorul Constantin Voinescu (născut în 1944, Timișoara) a profesat în învățământ din anul 1967 până în anul 2007. În prezent se îngrijește de revista culturală OLTART, despre care putem spune că este o publicație de excepție. Remarcant la acest scriitor este stilul inconfundabil cu care își delectează cititorii și care se regăsește încă din titlurile cărților sale. Vorbim despre o combinație de umor cu academic care se adresează tuturor și totuși nu orișicui!
În materie de cărți, autorul C. Voinescu are în portofoliu portret literar, proză scurtă, roman, proză umoristică, epigrame, jurnal de călătorie și poeme. A debutat în 2002 cu „Dau cuvântul și stau jos” – un titlu de carte pe care numai un profesor ar putea să-l gândească. În 2004 a scris romanul „Bomba lui Țeparul”, iar în 2008 apare volumul de portrete literare „Oameni care au fost”. După această operă literară, urmează o nouă propunere pe piața literară românească, anume „Facă-se voia TA!” – 2011 – și ați putea crede că autorul și-a mai potolit umorul, dar ironia faptului este că, deși titlul ar putea să vă sugereze o tematică religioasă, este vorba despre o proză umoristică. Epigramele „Țepigrame” au fost publicate în 2012 și tot în acest an apare și „Teleleu prin Europa” – un jurnal fals de călătorie, scriitorul demonstrând că n-are de gând să glumească în ceea ce privește gluma, luând-o în serios și întorcând-o pe toate părțile pentru a se asigura că nu rămâne nimic neșlefuit. La un an diferență, apar poemele „Sărutul interzis”, iar apoi, în 2014, pentru că probabil cititorilor săi le-a fost dor și de-un roman, apare „Mai mult ca trecutul”. Nici de cronici literare n-a putut sta deoparte, spiritul său critic manifestându-se în voie și astfel, în 2015, ne livrează „Scriitori din Olt”. În 2016 apare „Like Gramatica”, iar în 2018 „agramatica” – două cărți prin care se predă o gramatică îmbrăcată în haina umorului.
Domnule Constantin Voinescu, am ratat ceva din CV-ul dvs. literar?
Constantin Voinescu: Poate că doar exercițiul meu jurnalistic îndelungat și susținut, începând cu anii studenției, la Studioul Teritorial de Radio Timișoara (așa se numea în anii ´60), trecând apoi prin câteva ziare argeșene și, desigur, slătinene, din 1975, când m-am stabilit în orașul de pe Olt și am devenit colaborator constant, într-o vreme, la Radio Craiova.
Cum vă simțiți aruncând o privire spre realizările literare?
C.V.: Mă tem că nu am satisfăcut pe deplin exigențele estetice ale cititorilor mei, că ar mai fi trebuit să spun ceva, că textul ar mai fi trebuit șlefuit, că dacă l-aș fi scris acum, când am mai adăugat anilor mei niște lecturi, ar fi ieșit mai bine, aș fi fost, poate, mai convingător. Mai ales în acest timp paradoxal în care trăim, când se scrie foarte mult și se citește, parcă, din ce în ce mai puțin. Unii dintre noi se culcă seara sănătoși și se trezesc dimineața loviți de morbul poeziei, alții, care toată viața au avut o profesie onorabilă, ei înșiși fiind oameni onorabili, caută cu tot dinadinsul ridicolul, la senectute, când scriu poezie cu dezinvoltura cu care joacă table, în maiou, pe banca din fața blocului. Și, nu în ultimul rând tinerii care cred că poezia începe cu ei și se va termina cu ei, că nimic din ce a fost înaintea lor nu mai are valoare, că totul este perimat, revolut și că pierzi timpul degeaba citindu-i pe Coșbuc, Bacovia sau Pillat. În felul acesta ei neagă chiar continuitatea culturii române, a literaturii, care începe cu cronicarii și parcurge același traseu urmat de cultura europeană, dar mereu cu un pas înaintea noastră.
Dorința sau obișnuința de a-i învăța pe alții este evidentă în tot ceea ce faceți, ea păstrându-se intactă și în cărți, chiar dacă nu mai profesați în învățământ. Putem trage de aici o concluzie a faptului că tinerii (și nu numai) sunt receptivi în a învăța?
C.V.: Mi-am prelungit, după pensionare, activitatea didactică, ajutându-i pe mulți să înțeleagă de ce învață gramatică, ce învață și mai ales cum să învețe. După cei opt ani de gramatică din școala gimnazială, așezați în limitele de înțelegere a vârstei de 14-15 ani, li se cere absolvenților de liceu, după alți patru ani, fără gramatică, să susțină un dificil examen de limbă, la Drept, Academia de Poliție, Litere, de pildă, corespunzător însă capacității de înțelegere a vârstei, care acum este de 18-19 ani. Gravele carențe de sistem ale învățământului, mai ales după ´89, au sporit analfabetismul funcțional, iar consecințele nefaste se văd mai ales la persoanele publice, cocoțate la tabloul de comandă al societății. Gustul elevului pentru fiecare dintre disciplinele programei școlare, se educă, se stârnește, se întreține, cu un randament care nu trebuie să fie de sută la sută, din varii motive, dar nici la nivelul alarmant de scăzut de acum. Și, continuând răspunsul, tot vocația mea de dascăl (cel puțin așa susțin foștii mei elevi) m-a îndemnat să scriu câteva cărți și să conduc colectivul de intelectuali ai locului, care scot trimestrial, cu sprijinul Editurii Hoffman, revista de cultură OLTART. Eu nu simt că sunt de unsprezece ani pensionar.
Cele două cărți dedicate gramaticii limbii române sunt, volens-nolens, un semnal de alarmă din care aflăm că foarte mulți români (unii mai având și funcții înalte) nu știu să scrie. Cât de grav credeți că este acest lucru?
C.V.: Dreapta rostire în limba cea de mumă este strâns legată de nivelul cultural al fiecăruia, dar nu trebuie să atingi cote intelectuale maxime pentru a vorbi corect, fiindcă normele gramaticale se învață în anii de școală, treptat, aplicativ. Trebuie doar să ți se cultive dragostea față de limbă, să ți se dezvăluie, pe text, posibilitățile de transmitere nuanțată a ideii, să ți se arate calea prin care să pătrunzi în subsolul cuvântului, să ți se educe gustul pentru lectură, fiindcă acest gust estetic se educă în familie și în școală, să fii îndrumat spre descoperirea frumuseților limbii de la Dosoftei la Nichita Stănescu. Să nu-ți fie deturnat drumul drept de însușire a limbii prin „analize” gramaticale în exces, prin teoretizări sterile și plicticoase, prin memorarea mecanică a unor paradigme și forme gramaticale. Și nici prin așa-zise comentarii dictate în clasă sau, mai nou, prin recomandarea unor linkuri, de multe ori, stupide literar. Școala, căci aici este rezolvarea în bună parte, trebuie să-l așeze pe elev în centrul propriei formări intelectuale, să-i stimuleze efortul propriu, prin care să descopere, sub îndrumarea discretă și competentă a dascălului, adevărul. Nu vom izbuti, din motive lesne de înțeles, să-i facem pe toți vorbitori fără cusur de limbă română, dar vom reduce simțitor numărul analfabeților funcționali, vom reduce frecvența îngrijorătoare a greșelilor grave de exprimare, va crește gradul de înțelegere a mesajului comunicării. Cum să fii la butoanele de comandă ale unei națiuni vorbind agramat? Asta devoalează nivelul precar, zdrențuros, al culturii generale proprii pe care trebuie să se așeze priceperea profesională, dacă există.
Care este în opinia dvs. importanța corectitudinii în scrierea și vorbirea limbii române? Vă rog ca în răspunsul dvs. să luați în considerare faptul că mass-media promovează zilnic personalități atât mondene cât și culturale fără… cunoștințe prea avansate ca să spunem așa. În asemenea condiții, într-o societate în care tinerii sunt asaltați cu modele de incultură, dar pe plan financiar cu o ascensiune rapidă, îi mai putem învinovăți de o lipsă de interes? Cum ar trebui evidențiată problematica limbii române, cum s-ar putea sublinia importanța scrierii și a vorbirii corecte într-o manieră care să îi motiveze pe elevi?
C.V.: Limba este, se știe, un fenomen social, ea reflectând mutări, progrese, stagnări și regrese în acest domeniu. Dar poate suferi și grave distorsiuni provocate de declinul evident al unei societăți cu valori răsturnate. Dacă valoarea supremă este banul cu urmările lui nefaste, reflectate pilduitor în literatura română și universală, dacă lăcomia, corupția, demagogia, incultura îmbâcsesc existența, iar educația este dinamitată, sigur că toate componentele sociale, printre care și limba, au de suferit. Presa, în general, aleargă după senzaționalul făcător de mulți bani, care este apoi prelucrat, gonflat până la limita imploziei, grotescul ia locul esteticului, ridicolul ia locul bunului-simț, incultura destituie cultura. Printre victimele acestui dezastru moral se numără, din păcate, tineri aflați în proces de formare intelectuală, ușor de deturnat, pentru că nu au dobândit încă instrumentele intelectuale ale discernământului cultural. Invazia de false valori din viața publică, agramați și inculți, n-ar fi atât de vizibilă fără lăcomia unei mass-medii supuse voinței nefaste a banului. Nu sunt primul care o spun, dar cred cu putere în mântuirea prin educație.
Majoritatea oamenilor care fac astfel de greșeli gramaticale au tendința să învinovățească tastatura dispozitivului cu ajutorul căreia au scris însă aș vrea să încercăm să arătăm cine este responsabil cu adevărat de lipsa unei educații în ceea ce privește gramatica limbii române. Să fie oare tehnologia, educația, ministerul, profesorul, lipsa de interes a oamenilor în general?
C.V.: Nu sunt de vină nici internetul, această formidabilă descoperire tehnică, nici facebookul, nici tastatura sau unitatea centrală. Suntem de vină noi, cei care refuzăm cu încăpățânare să scriem cu diacritice, de pildă, mutilând limba. Este un refuz inexplicabil, o frondă greu de înțeles altcum decât prin comoditate, ignoranță, dispreț față de limbă. Sunt cinci litere care impun, fără nicio excepție, diacritice: ă, â, î, ț, ș, pentru că altminteri, transformăm comunicarea într-un rebus păgubitor și de prost-gust. Și mai sunt și unii intelectuali, a căror frondă față de normele academice este derutantă pentru acei tineri în formare despre care vorbeam. Dacă unul dintre aceștia citește într-o revistă de mare tiraj „nici un”, în loc de „niciun”, cum zice DOOM2, „sînt”, în loc de „sunt” și „lînă”, în loc de „lână” este profund derutat. Pe cine să creadă, pe mine, dascălul, care respectând norma și programa școlară, îl învăț românește într-un fel sau pe intelectualul de elită, nu de rând, care îl învață altfel? Candidaților la admiterea în învățământul superior nu li se cere la proba de limba română să cunoască și să aplice fronda, ci norma. Societatea este divizată nu doar electoral, cum și trebuie să fie, ci și gramatical, cum n-ar trebui să fie. Așadar, ca să conchid, în afară de tehnologie, toți ceilalți înșirați în întrebare sunt de vină în măsură mai mare sau mai mică: educația cu structura șubrezită din multe cauze sociale, ministerul – prin succesiunea celor peste treizeci de miniștri, incompetenți cei mai mulți, și aserviți politic, îngrădiți managerial deci, profesorul, cel fără tragere de inimă din pricina statutului său social marginalizat sau cel provenind din coada listei de absolvire a facultății, pentru că performerii au ales domenii cu salarii mai atractive și, în sfârșit, lipsa de interes pentru educație, neaducătoare de bani, și interesul sporit față de politicul profitabil și afacerile veroase.
Care sunt motivațiile dvs. personale datorită cărora astăzi „militați” pentru o educație ca la carte?
C.V.: Este o prelungire a profesiei de dascăl, exersate la catedră peste patruzeci de ani. Este o implicare profesională, dar și civică, în domeniul în care am servit învățământul românesc atâția ani. Este ceea ce cred că trebuie să facă orice pensionar care, pe baza experienței îndelungate, în domeniul său de activitate socială, poate fi util în continuare celorlalți, tinerilor, mai ales. Truda e mult ușurată de internet, această uriașă agora, unde, dacă te ridici pe un scăunel ca în Hyde Park, te poți face auzit. Like Gramatica, s-a născut din postările mele pe facebook, zi de zi, timp de un an, din toamna lui 2015 până în toamna lui 2016, în care am încercat, după priceperea mea, să îndrept, fără a urmări persoane și fără a adopta un ton didactic rigid, unele erori de exprimare. M-a bucurat interesul stârnit și de postări, apoi și de carte, mai ales din partea tinerilor, care n-au ezitat să mă contacteze, pe aceeași cale a internetului, în legătură cu unele nelămuriri. Cu AGRAMATICA am lărgit sfera de cuprindere a surselor spre presa scrisă și vorbită, spre audiovizual, așa că alte zilnice postări din perioada 2016 – 2017 au fost cuprinse între paginile ei. Dar să-l lăsăm pe cititor să-și spună părerea: „Cartea nu are tonul pedant și enervant al unui profesor cârcotaș, un nitpicker ritos, care te enervează cu aroganța lui. Ea, cartea, nu-și jignește „victimele”, pe care le descoperă cu naturalețe, cu o scanare hawk-eyed, și le îndreaptă, cu ironie și blândețe, pe calea cea bună. Don`t worry! We can learn from our mistakes — pare să ne asigure autorul-ctitor. Dacă aș fi ministrul Educației, aș tipări cartea asta în 18 milioane de exemplare și i-aș pune pe toți oamenii publici, și pe prim-ministrul României, desigur, să dea examen din ea. Felicitări, domnule Constantin Voinescu. Actul dumneavoastră de cultură este unul fundamental. Și ați transformat (a)gramatica în literatură de bună calitate. (Ioan Potolea, revista Argeș, iulie 2018).”
Despre revista culturală OLTART ce ne puteți spune?
C.V.: Oltul rămăsese, din păcate, prin 2012, fără nicio revistă literară sau cu profil cultural mai larg. Își încetaseră apariția, pe rând, din diverse motive, Agora literar-artistică, Oltul cultural, editată de regretatul istoric Dorin Teodorescu, Zori de zi a Bibliotecii județene „Ion Minulescu”, Meteor și Caietele Agora. Am avut șansa să întâlnesc atunci un om devotat ideii de cultură prin cuvântul scris, Andy Barcan, proprietarul Editurii Hoffman, nu de mult înființate, care fără ezitare a susținut financiar proiectul și îl susține și acum. Fiul său, Cosmin Barcan, tehnoredactează, tipărește și distribuie o parte din reviste, iar un grup de intelectuali ai locului a format nucleul redacțional al revistei, căruia, apoi, i s-au alăturat alte forțe artistice din țară, unde, în cei șapte ani de existență ne-am impus prin conținut, ținută, tematică de larg interes cultural-artistic, valoare auctorială de recunoaștere inechivocă. În economia celor aproape 140 de pagini, în format B5, se cuprind poezie, proză, critică literară, traduceri, eseuri, artă plastică, arhitectură, muzică, etnofolclor, istorie, teatru, interviuri, reportaje etc. Am încercat să convingem autoritățile locale că ceea ce facem noi, în chip voluntar, este un act de cultură menit să pună în valoare și lumină valorile cultural-artistice ale Oltului, să arate lumii o față mai puțin cunoscută a acestor istorice plaiuri, dar uimitoare prin diversitate și profunzime. Am izbutit să obținem din partea primăriei susținere financiară doar pentru un an, anul trecut. În alte județe cu respect pentru tradițiile culturale proprii, pentru promovarea valorilor artistice locale, se găsesc fonduri de susținere chiar a două astfel de publicații. Vom merge înainte făcând toți voluntariat cultural-artistic, de la editor până la corector, luptând cu inerția, menținând standardul de valoare la exigențele cuvenite, nefăcând compromisuri de niciun fel. Este meritul colaboratorilor, este meritul editorilor, este meritul, nu în ultimul rând, al cititorilor noștri interesați de OLTART, revistă distribuită gratuit instituțiilor de cultură, unităților de învățământ, participanților la evenimente cultural-artistice și aproape tuturor celorlalte reviste literare și de cultură de prestigiu din țară.
Vă împăcați cu mai multe specii literare, ați demonstrat asta din cărțile publicate, dar cu care dintre acestea rezonați cel mai bine?
C.V.: Am scris ce am simțit la momentul dat, am povestit ceea ce, de regulă, purtam de mai multă vreme în minte, încercând să fiu convingător, am scris mai pe larg – uneori, mai pe scurt – alteori, nu am căutat o specie anume, a venit ea singură, chemată de gândul momentului. Așa se face că mi-am încercat condeiul și cu proză scurtă, și cu roman, dar și cu memorialistică și critică literară, ba chiar și cu o cărticică de poeme, fără să mă cred poet.
Aș vrea să ne prezentați pe scurt fiecare carte pe care ați publicat-o pentru a vă ilustra mai bine activitatea literară.
C.V.: Am început cu Dau cuvântul și stau jos, în 2002, o înlănțuire de proze scurte, având însă același timp și spațiu ale acțiunii și aceleași personaje, așa că se poate citi și ca roman. Este vorba de perioada colectivizării agriculturii, cu activistul de partid de atunci analfabet, obtuz și grobian, așezat într-un registru ironic. O replică contemporană a activistului de atunci am încercat să obțin, tot în manieră ironică, în Bomba lui Țeparu, care colcăie de șpăgari, mafioți, țepari, politicieni de tip nou, capitalist. Mai mult ca trecutul este o completare a celor două romane anterioare, dar și o sinteză a lor, este o carte despre generația mea, a celor născuți în plin război mondial, care am traversat un timp accidentat, spinos, dur, până la schimbarea, din păcate ratată, din ´89. A venit Teleleu prin Europa – fals jurnal de călătorie – povestea plină de umor a unor excursioniști români, care, în sfârșit, pot circula în voie prin lume, dar exhibând tarele unui comportament sub nivel european. Facă-se voia Ta! adună între paginile ei mai multe schițe umoristice cu subiecte extrase din cotidian, iar Țepigramele înseamnă exercițiul meu epigramatic. O carte cu portrete literare ale unor personalități ale Oltului este Oameni care au fost, iar Scriitori din Olt cuprinde cronici literare ale cărților unor scriitori ai locului, care au publicat în OLTART. Un exercițiu, liric de astă-dată, am făcut în Sărutul interzis. Au urmat cele două cărți dedicate limbii noastre celei de mumă, Like Gramatica și Agramatica, despre care am mai vorbit.
Un scriitor de calibrul dumneavoastră are de obicei în buzunar, alături de idei bune, de cuvinte rezervate, de vreun manuscris care-și așteaptă rândul, mai multe referințe critice. Dumneavoastră ce referințe critice aveți?
C.V.: În primul rând referințele critice ale cititorilor mei, care pentru mine sunt cele mai importante, pentru că sunt adevărate, nu cruță, iar dacă laudă o fac din sinceritate. De ele am ținut cont întotdeauna și dacă am scris mai bine decât am făcut-o cu o carte mai înainte, asta li se datorează lor. Mai bine vorbim despre referințele critice ale revistei OLTART, venite și ele tot de la cititori: „Revista are diversitate, orizont spațial și temporal depășind provincia și își asigură colaboratori de valoare, un rol însemnat având, desigur, diriguitorul acestora (Ioan St. Lazăr).” „Sunteți între cei mai buni. Vă felicit. Recursul la întemeietori e iarăși o lovitură. Se simte o direcție un stil. Bravo, bravo, bravo. Îmi tremură inima de bucurie pentru izbânda dumneavoastră. (Ioan Potolea)”, „Revista condusă de C. Voinescu a făcut paşi însemnaţi spre popularitate şi recunoaştere valorică, iar ecourile se fac simţite până la Bucureşti, Iaşi, Târgu-Mureş, Oradea, Cluj-Napoca etc. (Indiscret în Oltenia)”, „Ne vine din Olt, din Slatina mai precis, un nou număr din OLTART, revista Asociaţiei culturale cu acelaşi nume. O revistă cu un sumar divers, de la pagini de jurnal şi impresii de călătorie în spaţii ozonate cultural, Oxford bunăoară, la evocări, cum ar fi cea a lui Marin Mincu, olteanul profesor drumeţit prin Cernăuţi şi Chişinău, sub semnătura lui Dorin Popescu. (Convorbiri literare)”. Și am putea continua.
Ce urmează pe plan literar?
C.V.: Câteva reeditări impuse de nevoia unor completări în cartea cu portrete literare și în cea de critică literară. Sunt încă solicitări pentru Like Gramatica, de aceea mă gândesc la reeditarea ei. Va urma, dacă timpul va avea răbdare, și o a treia carte din ciclul Gramatica, un dicționar al scriitorilor locali, a cărui formulă o mai caut încă, și o nouă carte de proză.
