Interviu cu George Cornilă, scriitor cu o operă autentică și bine închegată, semnatar a peste trei mii de materiale pe teme culturale. Vorbim despre determinarea de a scrie și publica în România fără a se limita la piața locală, despre traduceri și despre îndemnul care îl definește: nu lăsați să treacă o zi fără să citiți.
Interviu cu George Cornilă
„Nu lăsați să treacă o zi fără să citiți”
Negreșit, putem spune despre George Cornilă că este un scriitor polivalent, a cărui operă autentică și bine închegată contribuie la consolidarea literaturii române și – din câte ne-a relatat într-un interviu mai vechi – autorul e determinat să scrie și să publice în România, fapt de lăudat, care însă nu îl va limita în vreun fel, acesta preocupându-se în același timp și de portițele prin care scrierile sale pot ieși în lume.
Printre altele, mai știm despre domnia sa că a semnat peste trei mii de materiale (de la editoriale până la interviuri) pe teme culturale, iar în prezent se îngrijește de traducerea altor cărți, precum și de Salonul literar, unde servește ca Secretar General de Redacție. Iată că avem acum și o veste despre care vom afla mai multe chiar de la autor: s-a publicat Expurgo în limba română!
Domnule George Cornilă, aveți cuvântul!
George Cornilă: Salutare tuturor. A trecut un an de când ne-am văzut întâia oară în acest spațiu virtual, un an în care s-au întâmplat multe. Mă bucur să mă aflu din nou aici.
Să abordăm direct romanul „Expurgo”! Ar reprezenta SAI o soluţie la problema ignoranţei tot mai accentuate din România zilelor noastre?
G.C.: În momentul în care m-am gândit să scriu Expurgo, mi-am asumat un lucru: faptul că voi putea fi condamnat pentru ideile extremiste care apar în text. Suntem un popor care a cunoscut legionarismul, Holocaustul antonescian și, desigur, comunismul. Știm astfel prea bine că extremele nu sunt niciodată de bun augur. Iar Expurgo reprezintă, în mod clar, o extremă. Este însă, în același timp, o carte din care devine obligatoriu să extragem și să rămânem doar cu aspectele pozitive. O societate construită pe ideea de cultură, în care orice om trebuie să fie citit și manierat, iată un ideal spre care ar trebui să aspirăm, iată o lume în care mi-aș dori să trăiesc. Omul însă, prin natura sa, se împotrivește oricărei impuneri. În același timp, omul se teme de pedeapsă. O lume în care cultura să fie îmbrățișată de toți nu este posibiliă fără ca incultura să fie pedepsită. După cum reiese din text, o astfel de inițiativă poate scăpa ușor de sub control, chiar dacă la bază i-au stat cele mai bune intenții. Nu cred că Expurgo poate fi privită vreodată ca o soluție. Este exemplul limpede de utopie care alunecă în distopie.
Considerați că un nivel de cultură superior ar afecta fondul emoţional uman?
G.C.: Din contră, cred că l-ar îmbunătăți. Soldații culturali din Expurgo sunt doar o cale de a obține efectele dorite. Ei înșiși își doresc o societate în care ei să nu mai fie necesari.
Până la un viitor precum cel din Expurgo, care credeți că ar fi soluţia pentru un sistem educaţional care să funcţioneze?
G.C.: Problema sistemului de învățământ din România (și nu numai) este ineficiența. Voi susține întotdeauna o cultură generală bogată. Copilul, tânărul, are nevoie să-și cunoască istoria și arta, să înțeleagă biologia și chimia, să știe că Mongolia este în Asia și că Amazonul curge prin America de Sud, așa cum este firesc să poată rezolva o problemă de matematică, de fizică sau de economie. Toate acestea trebuie însă echilibrate cu o pregătire a tânărului cetățean pentru viitoarea viață profesională. Ieșim din școală sau, chiar mai rău, din facultate, neștiind ce vom face de atunci încolo, nefiind cu adevărat pregătiți pentru nimic. Majoritatea cursurilor sunt pur teoretice, nu au aplicabilitate, nu creează aptitudini transferabile. Cunoaștem cerințele pieței muncii din Uniunea Europeană. Atunci, de ce să nu-i pregătim pe elevi, concret, pentru ce urmează ei să înfrunte?
Știind că activitatea dumneavoastră de publicist în mediul cultural este una amplă, se naște fireasca întrebare: cum de ați ajuns la literatură?
G.C.: Povestea mea de dragoste cu literatura este una veche, cum s-ar spune, de când mă știu. Am mai povestit și cu alte ocazii că încă de puști mă amuzam scriind pentru amici povestioare de aventuri. Au urmat câteva poezii și scrieri adolescentine, după care am trăit șocul conștientizării că deveneam adult, cu toată povara adusă de această nouă viață, de unde și primul meu roman, pesimist, nihilist. Nu m-am oprit niciodată din scris, așa cum nu m-am oprit nici din citit. Fie că am redactat știri sau articole de ziar, am elaborat scenarii sau reclame ori am născocit nuvele și romane, cuvântul scris a fost mereu o parte esențială a vieții mele.
Expurgo, pentru unii, prioritizată în scriere, poate fi esențializarea sau verva stilistică, pentru alții încărcătura polisemantică.
Care considerați că sunt elementele care vă caracterizează cel mai bine scrierile și care este importanța acestora din punctul dumneavoastră de vedere?
G.C.: Îmi este imposibil să găsesc un element definitoriu al textelor mele. Am scris aproape orice, de la flash fiction, la nuvele istorice, la romane postmoderniste. Scriem pentru a schimba ceva în lume, pentru a lăsa ceva în urmă, pentru a ne exorciza demonii, pentru a ne da sens vieții sau pentru a ne oferi ceea ce noi înșine ne-am dori să citim. Scriem pentru că nu putem trăi altfel. Uneori primează povestea, alteori stilul. Am citit cu toții cărți absolut admirabile, care, în esență, sunt despre nimic. Care este importanța acestor texte ale mele numai posteritatea o va putea spune. Cu toții visăm la nemurire. Cei mai mulți dintre noi însă vom pâlpâi doar pentru o clipă.
Autorul de carte ar trebui să aibă în minte valorile scriiturii pe care o înfăptuieşte, valori care îi aduc fidelitatea cititorilor; cu toate acestea, ministerele în speță par să aibă cu totul alte preocupări, mai puțin susținerea scriitorilor și încurajarea lecturii – librarii nu stau la coadă după noutăți editoriale, nici ofertele nu sunt foarte avantajoase, iar cititorii, puțini câți sunt (deoarece, în comparație cu consumatorii de șaorma, da, sunt mai puțini), se mulțumesc cu câte-o găselniță prin târguri de profil, pe la tonomate de carte, pe rețelele de socializare sau… pe site-uri literare. În contextul dat, credeți că îi este atribuită o oarecare responsabilitate și scriitorului privind soarta creației din momentul în care a văzut lumina tiparului?
G.C.: Ideal pentru un introvert ca mine ar fi ca munca mea să se termine odată cu finalizarea cărții. Să scriu ultimul cuvânt, să predau manuscrisul editurii și apoi să privesc detașat cum opera mea se împrăștie în lume. Sau să mă apuc imediat de următoarea carte. Nu este însă niciodată așa. Chiar și după ce textul este editat — iar acest lucru poate fi uneori mai solicitant chiar decât finalizarea primului draft — implicarea autorului nu se încheie. Scriitorul trebuie să își creeze o imagine, să devină el însuși un personaj, trebuie să fie o prezență constantă (reală sau nu) în mediile frecventate de cititorii săi. Știm prea bine că un nume vinde. O imagine vinde. Aici nu vorbim neapărat despre bani. Vorbim despre necesitatea ca o carte să ajungă la cât mai mulți cititori. Altfel, am păstra manuscrisul într-un sertar. La urma urmei, uite că și eu, la luni bune după ce am terminat lucrul la roman, mă aflu aici, dând acest interviu. Cât despre ceilalți, am cunoscut mulți editori, „librari” și cititori extrem de devotați. Mulți, însă oare suficienți?
Aveți la dosar o carte-manifest. Cum au reacţionat cititorii din România comparativ cu cei din străinătate?
G.C.: Știu că Expurgo a fost prezentată ca o carte-manifest. Distribuția cărții în limba engleză a fost una minimală, prin urmare neînsemnat a fost și ecoul său. Impactul variantei în limba română, dacă aceasta va avea vreunul, urmează a fi văzut.
Vești despre „Diluvium” și „Anno Domini”?
G.C.: Diluvium se află în ultimele stadii. Este aproape gata. Nu știu însă care-i va fi viitorul. Anno Domini a devenit un proiect secundar, care va avea prim-planul într-un viitor mai îndepărtat. Până atunci însă, vor vedea lumina tiparului alte două sau trei cărți.
Mai mult ca sigur, inspirația unui Expurgo, a unei purificări și reconstruiri pe fundația culturii își are rădăcinile și în situația țării, dar nu numai, mărturie afirmației stându-mi inclusiv categoria estetică din sfera comicului (sau haz de necaz, dacă vreți) pe care o găsim în roman, iar Expurgo nu doar că vine ca o soluție pentru consolidarea universului (fie acesta doar literar), dar îi asigură și conotații puternice (chiar și prin sonanță), durabile și impenetrabile, asemenea… metalului. Vă mulțumim pentru timpul acordat, iar în încheiere, un mesaj pentru cititori este binevenit!
G.C.: Sigur, și eu vă mulțumesc. Nu lăsați să treacă o zi fără să citiți. Poate că va veni o vreme în care să nu mai fie nevoie ca incultura să fie pedepsită pentru ca omul să fie cult.
Iar în continuare… să pășim și în lumea misterioasă din Arlequine… alături de același George Cornilă!
Astăzi îl avem ca invitat pe omul de cultură George Cornilă, care ne va vorbi despre cărțile sale, printre care se numără și „Arlequine”, cel mai recent volum său, dar și despre genuri literare vânate de publicul românesc, oferindu-vă posibilitatea să vă acumulați pentru bagajul vostru literar câteva referințe culturale interesante.
Ca scriitor, de-a lungul vremii ai propus pe piața literară românească mai multe romane, în 2007, „Cu dinții strânși” ai debutat, iar în 2013 – 2014 a apărut „Miezul nopții în Cartierul Felinarelor Stinse”. Tot în 2014 au apărut „Regele lupilor: Toiagul de stejar” și „Regele lupilor: Fierul zeilor”, urmate de „Regele lupilor: Povara coroanei”, în anul 2016. Deja ai un CV zdravăn.
După atâtea cărți publicate în România… la ce concluzie ai ajuns? Încotro te vei îndrepta cu activitatea scriitoricească?
G.C.: Voi continua până la sfârșit să scriu în limba română și să public în România. Cu excepția câtorva reverii, nu m-am imaginat niciodată ca fiind altfel prezentat decât ca scriitor român. Chiar și atunci când scriu în limba engleză mă gândesc la cum ar suna traducerea în limba română, la cum ar suna titlul, la cum ar fi percepută cartea de cititorul român. Deși nu doresc să mă limitez la o singură țară, cred în continuare că poate exista împlinire pentru un scriitor în România și consider nocivă îmbrățișarea imaginii artistului neînțeles și hămesit, precum și ideea că lucrurile bune se pot întâmpla doar undeva departe, în Occidentul european idealizat sau dincolo de Ocean.
Te-ai gândit şi la eventuale traduceri?
G.C.: Sunt anumite praguri pe care, evident, doar o carte în limba engleză le poate atinge întrucât îți oferă deschidere spre întreaga lume. Urmând această idee, unul dintre romanele mele, „Expurgo”, a fost publicat în limba engleză. Sper că în viitorul apropiat va apărea și versiunea în limba română. Am început lucrul la un al doilea roman în aceeași limbă („Turnback Cliff”), precum și la câteva nuvele care vizează reviste literare americane și britanice. Trag nădejde că în următorii ani toate cărțile mele vor fi traduse.
Până acum ce ai reușit să traduci în limba română?
G.C.: Sunt multe cărți — apărute recent pentru prima oară în limba română — pe care mi-aș fi dorit să le traduc, însă în prezent lucrez la traducerea scrierilor lui Robert E. Howard. Sper să vedem două dintre ele pe rafturi până la sfârșitul anului.
Spune-ne câte ceva și despre publicistica ta.
G.C.: Am lucrat câțiva ani în Presă, perioadă în care am scris în jur de trei mii de articole și m-am ocupat, printre altele, de recenzii, interviuri și editoriale pe teme culturale, de un așa-numit „Colț de cultură”. De vreo cinci ani, sunt Secretar General de Redacție al „Salonului literar”.
Cum se prezintă la ora actuală cartea „Arlequine”?
G.C.: Nu cred că există scriitor fără orgoliu și recunosc că nici eu nu mă abat de la această așa-zisă regulă. „Arlequine” a fost primită bine și pot spune că mi-a adus partea mea de atenție și de laude. Se găsește în librării, este cumpărată, este citită, este discutată. Va fi urmată, peste câțiva ani, de un nou volum de povestiri.
De ce ai ales tocmai titlul povestirii „Arlequine” pentru a da titlul cărții?
G.C.: „Arlequine” este una dintre povestirile-pilon ale acestei cărți, introducând cititorul în atmosfera încărcată pe care mi-am dorit-o pentru întregul volum. Este o povestire fără de care, cel mai probabil, această colecție nu ar fi luat naștere. Peste aceasta, rămâne vechea fascinație — a mea, a oricui — pentru Paris ca redută a culturii, ca sălaș al muzelor, cu ale sale alei înguste, cafenele boeme, romanțe amare și misterioase nopți vineții.
Ce surprize literare le pregătești cititorilor?
G.C.: Surprize? Nu sunt tocmai un adept al surprizelor. De cele mai multe ori îmi fac cunoscute proiectele, păstrând doar pentru mine capacitatea de (mă) a surprinde. Pe lângă scrierile menționate anterior, am în lucru un roman magic-realist („Diluvium”, cu acțiunea petrecându-se în Epoca Fanariotă), o istorie romanțată a Cornileștilor (intitulată „Scobind nuci verzi în Paradis”) și o antologie de proză istorică (sub titlul de „Anno Domini”).
Ce părere ai despre fantastic în general? Dar despre realismul magic?
G.C.: Primele mele scrieri au avut caracter realist, un realism care refuza orice intruziune a fantasticului. Cu timpul însă, am alunecat spre fantastic, în parte pentru că m-am lăsat tot mai mult influențat de poveștile bătrânești pe care le-am moștenit, în parte pentru că am văzut fantasticul ca pe o evadare, conștientizând că realismul și misticul nu se exclud.
De ce crezi că românii citesc fantasy?
G.C.: În cazul românilor care citesc într-adevăr proză fantastică, cred că este mai degrabă o influență occidentală decât una autohtonă. Deși mi-aș fi dorit ca lucrurile să fi stat astfel, nu sunt de părere că folclorul nostru a generat acest apetit. Nu Făt-Frumos îl îndeamnă pe român la o astfel de lectură, ci mai degrabă Aragorn sau Jon Snow, nu zânele noastre, ci mai degrabă elfii scandinavi, nu zmeii, ci orcii, nu știmele, ci sirenele. Acesta este unul dintre motivele pentru care am scris „Regele lupilor”. Cu timpul însă, poate…
Uite, în școli nu se pune accent pe realismul magic, astfel că, dincolo de o definiție (standardizată de pe Wikypedia pesemne,) poate fi interpretat legitim faptul că românii nu cunosc foarte multe elemente care caracterizează acest gen literar. Totuși, cum ai explica granița foarte fină dintre fantastic și realism magic?
G.C.: Nu am avut niciodată pretenția de a fi un teoretician literar, însă granița mi se pare cât se poate de clară. Este suficient să-i citim în paralel pe Tolkien și pe Márquez.
Aș vrea să ne spui care sunt genurile literare preferate în calitate de cititor și care este motivul pentru care revii la ele?
G.C.: Nu sunt un adept al categoriilor, deși uneori le văd utilitatea. Citesc orice. Doar să fie literatură. Nu „literatură bună”, căci dacă nu este „bună” înseamnă că nu este literatură.
Știm că ești și un cititor avid, așadar. te invităm să faci câteva recomandări literare pentru a le asigura cititorilor interviului un bagaj vast de lectură.
G.C.: Voi enumera câțiva dinstre scriitorii mei preferați: Márquez, Saramago, Eco, Fowles, Dostoievski, Proust, Tolkien, Kadare, Hemingway. Pe lângă aceștia sunt mulți alții care au scris cărți esențiale pentru omenire: Cervantes, surorile Brontë, Tolstoi, Dickens, Borges, Heller, Golding, Kesey, Marsé, Kazantzakis, Mahfuz, Mo Yan, Orwell Dos Passos sau Vonnegut. Dintre scriitorii români: Camil Petrescu, Rebreanu, Sadoveanu, Eliade, Agopian, Cărtărescu (de ce există mai mereu o reacție de împotrivire când cineva spune că îl apreciază pe Cărtărescu?), Istrati, Voiculescu, Mihăescu, Crâznic, Tomșa, Chirovici, C. D. Florescu.
Dar ca autor, ce gen literar crezi că te reprezintă cel mai bine?
G.C.: După cum am spus anterior, nu sunt un adept al categoriilor. Nu am simțit că ar trebui să mă dedic unui anumit gen literar, să îmbrățilez o specie, un curent, un stil ș.a.m.d.. O poveste nu se cere scrisă doar pentru a-și epuiza subiectul, ci se cere scrisă într-un fel anume, propriu. În loc să decid de unul singur, prefer să ascult vocile. Astfel, am scris proze realiste, magic-realiste, istorice, manieriste, mistere, fantastice sau science fiction.
Ce le transmiţi cititorilor volumului de povestiri „Arlequine”?
G.C.: Nu încetați să credeți în lucruri mai mărețe decât noi.
