Cronica volumului „Veșnicia secundei” al lui George Lupașcu, care se deschide cu poemul „Schimbul de gardă”. Analiza urmărește diferența eternă dintre aparență și esență, tonalitatea gravă construită din griuri pătate de roșu aprins și felul în care religia, mitologia și istoria sunt chemate să ilustreze pierderea valorilor.
„Veşnicia secundei” – George Lupașcu
Volumul „Veşnicia secundei” se deschide cu poemul „Schimbul de gardă” ce reuşeşte să ilustreze într-un mod plastic o eternă diferenţă între aparenţă şi esenţă, dar şi o trecere ireversibilă a timpului care are ca efect schimbarea. Poetul face apel la religie, mitologie şi istorie pentru a ilustra această schimbare în tonuri triste pătate pe alocuri de un roşu aprins al unui sânge ce pare vărsat intenţionat pe un fundal încărcat de griuri. Tonalitatea este una gravă care accesează fondul sentimental, iar cuvintele sunt folosite pentru a reda o pierdere a valorilor ca o consecinţă a schimbării. La urma urmei, totul se înlocuieşte cu trecerea vremurilor.
„Ce-i astăzi sus, va fi jos mâine, schimbarea-i unicul motiv, / Ce-nlocuieşte ieri cu astăzi şi-un fapt real, c-un gest fictiv.” //
În continuare suntem plimbaţi prin diverse experienţe de viaţă, trăiri, filozofii, reflecţii ale autorului transformate în versuri şi prezentate expresiv într-un limbaj poetic ce se caracterizează prin reflexivitate, sugestie şi pe alocuri prin ambiguitate. Un imaginar efervescent dar şi bucăţi rupte din real se regăsesc în versurile ce uneori tind spre narativizare. Întâlnim teme populare poeziei moderne precum suferinţa acută, moartea, iubirea pierdută, durerea sufletească, trecerea timpului ireparabilă.
Poezia lui George Lupaşcu este străbătută adesea de un sentiment de exasperare ca în poemul „A doua zi după”:
„Mă inundă urlând, glasu-n mine pierit, / Un refren permanent: S-a sfârşit! S-a sfârşit!…” // … dar şi de resemnare: „Orbecăim prin ceaţă, prin viaţă şi prin moarte / Şi suferim perpetuu, căci astfel ne-a fost scris,/ Pe drumuri de-ntuneric, cu felinare sparte. / Sperând, cu disperare, un biblic paradis”. //
Versurile devin inclusiv parabolice, autorul încercând să ofere învăţăminte într-un mod artistic, folosindu-se de figuri de stil şi încifrând oarecum limbajul pentru a provoca la analiză.
„Nu privi spre petele din soare, poți găsi și pete de noroi; / Nu-mpărți destinul pe din două, când din unul singur, nu faci doi.” //
Trecerea timpului generează dezastre, omul decade, urletul îngheaţă nerostit pe buze ce rămân închise, iar profanul acaparează sacrul reprezentat de divin şi valori. În acelaşi timp iubirea se stinge în sufletul rămas fără strălucire şi în esenţă mort, iar vremea trece în continuare nepăsătoare la suferinţe umane, viaţa urmându-şi cursul nestingherită de poveşti, dureri, regrete, căderi sau înălţări.
„Mă uit în urmă, şi nu văd nimic; / Mă uit în faţă, lumea-şi pierde chipul, / Tot ce-a fost mare, azi, îmi pare mic, / Şi-şi cern prin valuri, mările, nisipul.” //
Cu elemente de versificaţie dar şi fără, poezia lui George Lupaşcu redă sentimente pline de forţă pe acorduri de melancolie în care arar par să sclipească frânturi de speranţă, iar amintirea e singura care rămâne vie încleştată într-o secundă ce poartă valenţa veşniciei. Amintind de simbolism prin multiplele sugestii ale cuvintelor dar şi de neoexpresionism prin lirismul metafizic al versurilor şi prin viziunea subiectivă, poemele din prima parte a volumului au consecinţe variate asupra cititorului care se va simţi prins într-un amalgam de emoţii ce se vor descifrate.
În afara poeziei, George Lupaşcu alege să ofere spre lectură în acelaşi volum şi o colecţie de eseuri literarizate în care întrebările existenţiale provoacă la dezbatere. „De ce atâta grabă să fim reduşi la unul singur??!!…” este o paradigmă considerabilă. Autorul ne mai reamintește în scurta, dar bine condensata proză de câteva întrebări cu care am crescut, cu care ne-am format caractere și cu care ne-am frământat dibuind răspunsurile care păreau neclare; ori de câte ori viața ne oferea un răgaz de o clipă în care să reflectăm asupra lumii și asupra rostului ei. Și pesemne seara la cină cu familia sau la un pahar de vin cu amicii s-a așternut și asupra ta cu astfel de polemici de-a dreptul fascinante, încercând să proclamați „De unde venim şi încotro ne îndreptăm?!”, să deslușiți, cu o variantă logică, adevărul despre „Cine a fost mai întâi? Oul sau găina?” sau, dintr-un amalgam de forme care păreau diforme, „Ce este punctul?!…” și de ce acesta poate avea rolul de început și sfârșit. În timpul parcurgerii prozei din volumul „Veșnicia secundei”, aveam sentimentul că, de fapt, stăteam la palavre cu autorul cărții și observam cum gândurile, interpretările și răstălmăcirile îndrăznețe se aliniau frumos pe filele unui caiet și acestea încep a milita pentru principiile morale, pentru o cuviincioasă existență a unui „a fi” (din păcate tot mai absent) pentru sufletul tău, pentru sufletul ei, pentru sufletul lor, pentru tot! Deoarece în „Adam și Eva în conflict”, autorul, volens-nolens, nu face referire doar la izgonire, la voința Domnului, la rolurile oferite oamenilor, ci și la întreg Universul. Plămădind, desigur, un soi de haz de necaz, punându-i pe cei doi, Adam și Eva, în fața unui discurs care parcă are loc, ca prin minune, în fața tribunalului și culmea, nu Dumnezeu reprezintă rolul de judecător… dar nici un sfetnic prea iscusit nu pare…
„Adam: – … Eva! Nu pleca! Mai ai posibilitatea să te răzgândeşti.
Eva: – NICIODATĂ!!! … De un singur lucru îmi pare rău: că n-am făcut-o mai demult! Mi-a spus Şarpele, că n-am să fac casă cu tine, dar nu l-am crezut – şi uite că am ajuns la vorba lui. Adio domnule! Ne vedem la Tribunal!
Adam: – Doamne, ce să mă fac?! Femeia asta nu glumeşte! Chiar are de gând să se despartă de mine!…
Dumnezeu: – Deh, Adame! Ai luat în derâdere mişcarea de emancipare a femeilor, aşa că acum nu poţi decât să suporţi consecinţele.”
Avem în volumul de față vocea unui autor care știe cum să șlefuiască toate gândurile, de-a dreptul interesante, cum să le dea sens și strălucire, cum să le dea muzicalitate și armonie. El este George Lupașcu și vă face cunoștință cu veșnicia secundei.
Interviu
Terminasem, undeva prin miezul nopții, de citit volumul de versuri și proză „Veșnicia secundei” și preț de o secundă mi-am adus aminte de ce spunea un român care pare că s-a făcut „uitat”, anume: cititorii noştri, mai inteligenţi decât ai lor! Și mi-am amintit asta pentru că, dintr-un schimb de e-mailuri cu domnul George Lupașcu, aveam să aflu că dânsul a fost impresionat de una dintre publicațiile mele online. Asta mi-a luminat chipul pentru că publicațiile, în marea lor majoritate, sunt pline de fală nefondată, iar eu încă mai merg pe principiul „unu’ care face cât zece – decât zece care nu fac nimic”. Despre dumnealui nu am să pălăvrăgesc decât de bine și cei care știu ce-am mai consemnat, cunosc și faptul că spun lucrurilor pe nume, uneori riscând ca sinceritatea să-mi pară naivă. Nu vă-nchipuiți acum prințul Mîșkin… nu e cazul. Eu, printre altele, nu pot decât să mă bucur că am ocazia să fac posibilă cunoașterea amănunțită a stimabilului George Lupașcu, pe care am să-l rog să vă impresioneze, așa cum a făcut cu mine, prezentându-se și salutându-i pe cei care citesc acest interviu, după cum e și firesc!
Știm că îți duci traiul în apropierea puternicei și frumoasei Rome, nefiind necesar să știm neapărat de ce acolo, de ce Roma, dar prin faptul că suntem oameni, justificăm într-o oarecare măsură curiozitatea: ce face domnia ta acolo?
George Lupașcu: Voi încerca să răspund punctual interviului dvs. chiar dacă ar fi necesar să deschid n+1 paranteze la fiecare dintre întrebări, dacă aș dori să răspund într-o manieră exhaustivă. Cum însă nu mi-am propus să-mi scriu memoriile, voi restrânge la minimul necesar informațiile solicitate.
Ați început „tirul” cu întrebarea, de ce am ales Roma? și ce fac aici?…
Roma… Caput mundi… Cità eterna… sunt apelative destul de apetisante, din punct de vedere al posibilităților culturale pe care le poate oferi un asemenea loc, unui om care-și dorește să aibă un contact direct, cu una dintre cele mai reprezentative culturi ale lumii.
Ar fi un răspuns credibil, la prima dintre întrebări, dar de fapt… nu este acesta motivul.
Alegerea are un fundament mult mai prozaic și nu are nici o legătură cu potențialul cultural al destinației alese. În urma divorțului și a dezmembrării familiei mele, am trecut timp de doi ani printr-o stare de confuzie, pe care neștiind cum s-o gestionez altfel, m-am decis să plec cât mai departe de locurile unde mi-am trăit drama personală și astfel, urmând un curent la modă în acei ani, am urmat calea aurului plecat din Dacia și-am „descălecat” în data de 17 septembrie A.D. 2000 la Roma.
Ce fac aici?… Acum bine… Relativ bine, pentru că oricât de bine ai trăi într-o țară străină, ai posibilitatea să te confrunți permanent cu ocazii, care să-ți amintească faptul că ești… un musafir.
În rest, ce-aș mai putea să adaug?… Lucrez într-o fabrică unde se produc componente pentru sateliți – loc ideal pentru un tip…cu capul în nori , iar în puținul timp care-mi mai rămâne la dispoziție pentru activitățile extralavorative, scriu, compun, desenez, sculptez, înregistrez, particip la evenimentele culturale unde sunt invitat, iar din vara anului 2017, am trecut la realizarea unei emisiuni de televiziune dedicată comunității românești din Italia.
România are nevoie de oameni cu caracter aparte… aici. Ne bucură faptul că ne-ai oferit o operă valoroasă, care-și merită locul de cinste pe raftul însemnat al bibliotecii fiecărui cititor, deoarece, în mod paradoxal, așa cum e „veșnicia secundei” să conteze pentru fiecare cititor. Rogu-vă frumos să ne informați despre valorile operei pe care le posedă cartea domniei voastre.
George Lupașcu: Ce valori consider că sunt incluse în volumul „VEȘNICIA SECUNDEI”?… Sinceritate, în primul rând. O linie culturală ancorată în clasicismul literaturii române. Un mesaj clar și concis al discursului poetic. O muzicalitate perfectă a versurilor, calitate care mi-a permis să transfer o parte din poezii în aria muzicală a preocupărilor mele, acestea, devenind texte ale unor melodii.
În nota bibliografică a volumului am observat câteva dezvăluiri făcute într-un mod „egoist” despre începuturile scriiturii lui George Lupașcu. Iar la începutul cărții aflăm că opera este dedicată mamei dumneavoastră. Are vreo legătură dânsa cu începuturile, îndeosebi cu înclinațiile artistice și culturale?
George Lupașcu: Cred că tot ceea ce sunt, fac și voi face, datorez mamei mele Casiana-Zamfira, care mi-a orientat parcursul pe drumul imprevizibil al vieții, chiar din primii ani ai copilăriei, atunci când în serile dinainte de culcare, ne recita poezii (era îndrăgostită de opera lui George Coșbuc), sau ne spunea povești, pe care le știa de la bunicul ei pe linie maternă, Ionică al lui Nechita Sofian din Bilca.
Nu știm dacă întâmplător sau nu, dar nu vă rezumați doar la exprimarea vocii interioare prin scris, ci și prin cântat. Pentru că noi încercăm să cunoaștem cât mai bine valoarea artistului.
George Lupașcu: În privința exprimării „vocii interioare” prin intermediul muzicii, așa dupăcum indicam mai înainte, eu consider că aceasta este un element de complementaritate al poeziei și profitând de faptul că reușesc să „decodific” un limbaj prin intermediul celuilalt, am avut îndrăzneala să mă expun pe o scenă, în fața unui public, la o vârstă, la care unii se gândesc deja la retragere, mai precis la 52 de ani, fiind „împins” în această veritabilă „groapă cu lei” de către una dintre cele mai mari cântărețe ale neamului nostru, doamna Sofia Vicoveanca, care fiind invitată într-un spectacol la Roma și auzindu-mă cântând întâmplător, m-a întrebat: Ce faci măi băiete cu vocea asta?…
Poet, cântăreț, prozator. Toate par să fie în strânsă legătură, dar dacă niciuna dintre „etichete” nu simțiți că vă definește, ei bine, am să vă invit să-mi dezvăluiți ce vă face să simțiți fiecare-n parte. E lesne de înțeles că experiența e una atunci când recitați o poezie prietenilor cu care savurați pesemne un pahar de vin și cu totul și cu totul alta, atunci când cântați în fața unui public.
George Lupașcu: Când vine vorba despre etichete… le las să stea cuminți acolo unde-și găsesc locul, căci la mine…nu-i!!!
Fiind înzestrat cu o fire iscoditoare, dornică de noutate și de o perpetuă modificare a teritoriilor care merită să fie explorate, mi-am depășit permanent sfera preocupărilor, găsind în sfidele pe care le-am acceptat în viață, o resursă permanentă de exprimare a creativității, spunându-mi permanent că fiind om, nimic din ceea ce este omenesc nu trebuie să-mi fie străin sau inaccesibil.
Cititorii se întreabă adesea – atunci când descoperă un nou autor – acesta ce aduce nou pe piață? Este evident că aceștia sunt receptivi la nou, iar autorii parcă sunt forțați de împrejurări să se adapteze. Propun să încercați să definiți „noul”, să ne spuneți părerea despre literatura română de azi, ce înseamnă să fii scriitor în prezent și… interesant de altfel, unde/la ce considerați că vă raportați.
George Lupașcu: Despre noutate în literatură sau în cultură, am să spun cam așa: De la greci și romani, nimic nou sub soare și ca să-mi justific această opinie, voi veni cu următorul argument. Literatura are ca bază de construcție…cuvântul scris, iar dacă nu am adăugat nimic semnificativ unui alfabet pe care l-am preluat de la aceștia, cred că avea dreptate Eminescu atunci când afirma: „toate-s vechi și nouă toate…” Nu sunt un adept al „noutății” , doar pentru simplul fapt că…„asta-i moda” sau… „trendul”, ori pentru că altfel riști să fii catalogat de critici drept un „neaderthalian”, care scrie poezie ca pe timpul lui Baudelaire.
Noutatea cu care vin eu pe o piață deja supra-aglomerată a cărților, cu volumul „VEȘNICIA SECUNDEI” constă de fapt într-o încercare de redefinire a frumosului în literatură, printr-o raportare la valorile esteticii clasicismului poetic, atât prin formă, cât și prin fond.
Influențe?
George Lupașcu: Influețele care și-au pus amprenta pe stilul adoptat, nu le pot pune pe seama unor lecturi anume, ci pe un întreg ansamblu de cunoștințe, unele dintre acestea neavând de fapt nici o legătură cu spațiul liric- un exemplu la îndemână, poezia „E=mc2”.
Literatură italiană citiți?
George Lupașcu: Cititul a devenit de o bună perioadă de timp, un lux pe care mi-l permit din ce în ce mai rar, astfel că un contact cu literatura italiană aș putea să spun că este destul de restrâns, în schimb, am tradus volumul „TUTTE LE CANZONI” al lui Fabrizio de Andrè, considerând că ar merita să fie cunoscut și de cititorii români. Probabil că dintr-un imbold de solidaritate cu literatura română, complice fiind în acest caz statutul de emigrant, ultima carte pe care o citesc (încă n-am terminat-o!) este „CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI”, a lui Marin Preda.
Recomandări literare?
George Lupașcu: Recomandarea mea pentru cititori se rezumă la un îndemn: Citiți orice… dar citiți!!! Mie îmi este dor de anii când citeam noaptea la lumina becului de pe stradă, pentru că nu voiam să o deranjez pe mama, eu neavând o cameră a mea personală, așa cum se întâmplă din ce în ce mai frecvent acum, când rar se mai întâmplă ca părinții și copii să împartă aceeași cameră, pe timpul nopții.
Comparații și asemănări între scriitorii români și cei italieni?
George Lupașcu: Din motivul deja invocat, al necunoașterii profunde a literaturii italiene, nici nu aș putea să fac comparații pertinente între scriitorii din Italia și cei din România, însă cred că mi-ar plăcea să citesc cărțile Orianei Fallaci, ale lui Umberto Eco, Alessandro Manzoni, Giacomo Leopardi, Giorgio Faletti, ca să mă rezum doar la câțiva dintre cei care-mi vin în minte acum.
Planuri de viitor sau proiecte pe care doriți să le împărtășiți cu cititorii?
George Lupașcu: Între planurile mele de viitor, un loc special îl are în momentul actual televiziunea, pentru că mi se pare a fi un vector comod de propagare a culturii, într-o lume din ce în ce mai mult atinsă de morbul comodității, în care se preferă să se manevreze o telecomandă, în loc de a răsfoi paginile unei cărți, amplificând paleta ofertelor de natură culturală, pe care am inițiat-o prin emisiunea „URCAȚI VĂ ROG!”, emisiune pe care o prezint prin intermediul postului de televiziune „ROMIT-TV” din Roma, acolo unde mi-am început colaborarea în anul 2013.
Un alt proiect de viitor este editarea celor două volume ale romanului „MACII ROȘII AI SPERANȚEI” care ar fi trebuit să apară de fapt în toamna lui 2016 la Editura Junimea din Iași, proiect nefinalizat din cauza unor divergențe de opinie dintre mine și conducerea editurii, cu privire la prezentarea grafică a copertei, la care se vor adăuga și alte volume aflate deja în lucru, subiectul acestuia nefiind epuizat total.
Unde vă pot urmări activitatea cei interesați?
George Lupașcu: Celor care ar putea să-și dorească o aprofundare mai temeinică a activității mele cultural-artistice, le sugerez următoarele posibilități: paginile de pe Facebook (cea personală și cea semnată George Lupașcu-artist), ca și cea care dă titlul emisiunii: „URCAȚI VĂ ROG!”, la care se mai adaugă și pagina de You Tube.
Vă salută George Lupașcu.
