Interviu cu Răzvan Nicula, creator care de peste opt ani dă culoare paginii albe. Discutăm despre progresul său în materie de poezie, despre convingerea că astăzi există poeți net superiori celor din Renaștere și despre versurile care îi definesc registrul.
Interviu cu Răzvan Nicula
„În zilele noastre există poeţi net superiori celor din Renaştere…”
„Parcă te-aud şoptindu-mi, chemându-mă la tine
Să ud pământul rece cu sângele din vine,
Să mă alătur ţie, pe veci nemuritor
Din clipa nemiloasă în care-o fi să zbor;”
Din Spaimă (Răzvan Nicula)
Iată impresionantul progres în materie de poezie, al creatorului de frumos Răzvan Nicula care, de mai bine de opt ani, a dat culoare primei ciorne albe care avea să-i găzduiască destinul. Nu știu cât de sonor este numele autorului volumului de eseuri literaturizate „Din gândurile nopții”, al romanului „Pedeapsa cerului” și al promițătoarei cărţi de debut, „Nevermore sau Incursiune pe drumul spre Niciodată” deoarece, până nu demult, grupul meu de cunoscuți (tot din aceeași breaslă) ridicau ușor sprânceana – sceptici, când îl recomandam acestora. Asta până l-au răsfoit și au rămas cu ambele sprâncene ridicate, adică mirați. Răzvan e genul de spirit luptător și nemuritor care a dăinuit ceva timp pe la tavernă, însoțit de gânduri (șprițuri mi-era să-mi zic), mirosind a uitare de sine și a râuri de emoții, izvorând din abisuri, dar, la naiba, oricât de mult l-ar îmbăta metaforele, a dovedit că nu lasă niciodată arma jos, având și el cuvintele drept scut cu stimă de sine. Stemă. Luptă cu stil, iar când lovește, lovește cu literatura serioasă și ies din vizuină doi iepuri dintr-o dată, anume „Abisuri” și „Uitarea mea de mine”.
Pe-astea n-apucasem să le iau la puricat, dar vă propun să-l urmăriți pe Răzvan Nicula vorbind despre cele două volume.
Răzvan Nicula (zâmbind): Nici eu nu ştiu cât de sonor este numele Răzvan Nicula, sunt atât de obişnuit cu el încât mi se pare unul normal, exact ca orice parte din mine. Deşi, între noi fie vorba, pronunţat de străini, de englezi de exemplu, are o sonoritate puţin ciudată, dacă nu de-a dreptul hilară. Cel puţin pentru mine. Pe meleagurile noastre însă, mă bucur că reuşeşte să răzbată şi să se facă tot mai des auzit. Chiar cred că mi-ar fi mai uşor să vorbesc despre numele meu decât despre cărţile mele, deşi, din considerente sentimentale, părinţii sunt mai mult înclinaţi să îşi laude copiii decât să se laude pe ei înşişi.
Dar dacă este musai… Despre volumul de versuri „Uitarea mea de mine” nu ştiu cât de multe ar fi de spus. Este exact ceea ce spune titlul, uitarea de sine însuşi a prozatorului, a romancierului. Ca oricare dintre noi – sau poate ca cei mai mulţi dintre noi – mi-am început visul de a scrie cu versuri. În timp, deşi am ales drumul „muncitorului” din literatură (pentru că poezia, dacă este stare de graţie, dans, romanul este muncă sau „ocnă” cum spunea Rebreanu), nu am renunţat la obiceiul de a scrie versuri, fie în joacă, fie în serios. Când, la un anumit moment, a venit recunoaşterea ca prozator, poate şi dintr-un spirit ludic, sau poate din dorinţa de a uimi, m-am gândit că este cazul să demonstrez că pot scrie şi poezie. Mărturisesc că am zâmbit multă vreme observând reacţiile, chiar manifestările temerilor că aş renunţa la proză pentru a lua drumul versurilor. Volumul a fost însă, doar o încăpăţânare de-a mea de a dovedi că pot surprinde şi că refuz să rămân în pătrăţelul meu de prozator. Cu atât mai mult cu cât un scriitor, atât timp cât pune iubire în ceea ce face şi are respect pentru cititorii săi, este dator să scrie ceea ce îl îndeamnă sufletul şi simte că îl ţin puterile. În cartea de debut, „Nevermore sau Incursiune pe drumul spre Niciodată”, am închipuit un personaj care, lipsit de sclipire, cocheta cu gândul de a face poezie. Am preluat din ea câteva poezii, scrise într-un mod mai stângaci, pe calapodul personajului, le-am revăzut, le-am adăugat altele, scrise fie în timp fie special pentru volum şi a ieşit această uitare a mea de mine.
În privinţa volumului de povestiri „Abisuri”, au fost deja exprimate păreri care m-au bucurat foarte mult. Deşi era un proiect pe care îl pregăteam pentru mai târziu, m-am gândit, luând în considerare intenţia de a publica „Uitarea mea de mine”, că o dublă lansare nu ar avea de ce să strice. Aşa că, pentru că un volum de poezii şi un roman puteau părea prea mult, mi-am schimbat planificările. În acest fel s-au născut Abisurile, volum de povestiri întunecate care tratează anumite aspecte ale condiţiei umane – cinci povestiri care ar fi putut deveni oricând romane. Impresia mea este că cei mai înspăimântători monştri nu sunt nici în filmele de groază, nici în închipuirile povestitorilor, ci în noi. A fost o provocare să îmi pun personajele faţă în faţă cu abisurile din interiorul lor, cu întunecimile pe care fiecare dintre noi le posedă. Cumva, o proiecţie a unui proverb indian, „dacă porneşti la vânătoare de tigri, fii pregătit să întâlneşti unul”. M-am ferit pe cât am putut să mai adaug literaturii horror încă un volum. Deşi există similitudini, povestirile au în spate un mesaj, o idee, un altceva complet diferit de maniera în care sunt realizate. Luând în considerare ecourile pe care le-au trezit Abisurile, nu pot decât să mă bucur că m-am hotărât să le scriu şi că am făcut-o în acest fel.
Vorbește-ne puțin despre poezia clasică vs. poezia contemporană română. Reușesc poeții contemporani să se ridice la rangul poeților clasici sau nu vom reuși să-i depășim niciodată?
R.N.: Este o întrebare la care un adept convins al clasicismului, aşa cum sunt şi eu, ar putea răspunde foarte scurt, poate chiar monosilabic. Totuşi, aşa cum ştim, o limbă, oricare, este un organism viu care evoluează, care trece prin schimbări şi care, în primul rând, schimbându-se, se străduieşte să nu moară, sau să nu împietrească. Se vehiculează destul de mult o anume idee: „s-a spus tot, s-a scris tot”. Într-un asemenea caz, noi ce am face?! Ar trebui să ne atârnăm instrumentele de scris în cui şi să uităm de ele, ştiind că nu este nevoie să mai facem noi ce au făcut deja alţii? Ar fi o atitudine prostească. Poezia vine din suflet şi, oricât de unitari am fi în anumite momente în simţire, suntem foarte diferiţi. Deci sentimentele fiecăruia trebuie exprimate şi astăzi, chiar dacă se ridicau ode iubirii, de exemplu, şi acum cinci sute de ani, şi acum două sute. Importantă în privinţa poeziei este capacitatea poetului de a exprima cititorului o anume stare, de a i-o transmite, chiar de a i-o induce. Răspunsul la întrebare? În zilele noastre există poeţi net superiori celor din Renaştere, la fel cum există poeţi net inferiori. Ţine de instrumentele personale ale fiecăruia, de înzestrarea şi de munca sa. Cu atât mai mult cu cât orice este perfectibil. În privinţa stilurilor abordate astăzi, este o altă discuţie. Mereu voi rămâne adeptul poeziei în formă fixă, dar am învăţat, citind poeţi contemporani, că şi versul alb poate să fie poezie. Nici minimalismul, nici versul alb nu mă vor caracteriza vreodată ca preferinţe, dar cred că statutul meu de cititor îmi permite să disting între ceea ce mi se adresează şi ce nu, între ce consider literatură şi ce maculatură. Pentru că, în final, literatura este prin excelenţă supusă subiectivităţii şi în privinţa ei trebuie să se aplice mereu principiul „de gustibus”.
Deoarece am adus în discuție un soi de clasicism versus contemporan, cu permisiunea domniei tale, aș vrea să-mi permiți să-ți aflu opinia în ceea ce priveşte influența literaturii ruse, mai mult sau mai puțin, asupra literaturii române. Întreb cu o curiozitate macabră, deoarece nu doar că se speculează faptul că literatura americană e un idol pentru români, dar se și sugerează c-ar fi în regulă. O fi sau nu în regulă, mă mai interesează dacă avem sau nu o identitate a noastră care merită păstrată.
R.N.: În septembrie 1946, dacă îmi amintesc bine, Uniunea Scriitorilor din Leningrad, întrunindu-se, lua o hotărâre care suna cam aşa: „Operele noastre trebuie să reflecte, demnă şi vie, imaginea omului sovietic, educat de Partidul Bolşevic, călit în focul Marelui Război de Apărare a Patriei, care îşi consacră toate energiile şi talentul nobilei cauze a construcţiei Socialismului”. Cam aceasta este, pe scurt, în opinia mea, influenţa pe care literatura rusă a avut-o asupra literaturii române. Nu am ştiut, nu am putut şi nici nu am avut capacitatea de a prelua din literatura rusă direcţii care să ne conducă înspre o literatură mare. Pentru că adevărul este, literatura română este săracă. Influenţa literaturii ruse asupra celei universale este total diferită de influenţa asupra literaturii române. La noi contează mai puţin că Dostoievski este precursorul romanului psihologic. Şi în literatura română se pot întrezări elemente dostoievskiene.
Cât despre literatura americană, nu cred că este chiar un idol pentru români. Să nu uităm că în ultimii ani, explozii au avut mai degrabă literaturile „exotice”. Acum două decenii ne-am confruntat cu explozia literaturii sud-americane, de altfel una de foarte bună calitate, iar astăzi ne confruntăm cu consumul de literatură asiatică. Ambii Murakami sunt pe buzele oricărui cititor din România, la fel cum este şi Mo Yan, de când a fost distins cu premiul Academiei de la Stockholm. Principiile americane însă, într-adevăr, ni le-am însuşit. Consumăm tot ce iese la suprafaţă, tot ce ni se bagă pe gât, indiferent de calitate. Important este să fie la modă, comercial. Asta şi pentru că, dacă trebuie să fim brutal de sinceri, literatura română nu reprezintă, deocamdată, o alternativă viabilă.
Cum consideri că este oportună o promovare a scriitorilor noștri, astfel încât să ajungem să avem impact pe piața literară internațională?!
R.N.: Într-adevăr, aşa cum scrisul este o artă, activitatea editorială este o operaţiune economică, o afacere. Din păcate, editurile româneşti nu au posibilitatea materială, nu au voinţa sau cunoştinţele necesare realizării unei promovări de tip occidental. Poate cu excepţia editurii Humanitas care a ajuns la stadiul în care să ştie că feţele scriitorilor pe care îi are în ogradă trebuie să fie şi pe autobuze, şi în metrou şi, de ce nu, ca în Statele Unite în cazul persoanelor dispărute, până şi pe cutiile de lapte. Dar să nu aruncăm vina numai pe spatele editorilor. Cum spuneam, literatura română este una săracă, una de periferie. Nu putem avea impact pe piaţa internaţională în condiţiile în care venerăm romane precum „Moromeţii”, „Ciocoii vechi şi noi” sau „Viaţa la ţară”. În continuare avem o literatură preponderent rurală, care în niciun caz nu se adresează englezilor, francezilor, spaniolilor, italienilor şi, cu atât mai puţin, americanilor. Şi atât timp cât scriitorul român nu va înţelege că nu interesează pe nimeni nici ce cumpărături face la piaţă, nici ce mănâncă în noaptea de Anul Nou, nici ce visează când doarme, nu vom reuşi să ne cucerim cititorii.
Ce anume se vinde pe piața de carte atât naţional cât și internaţional? Mai exact ce le place oamenilor să frunzărească?
R.N.: Cum spuneam, cred că vânzările de carte sunt în mare parte în legătură directă cu marketingul de care beneficiază. Acum mai mulţi ani, impresionat fiind de filmul „Parfum de femeie”, mi-am dorit să citesc şi cartea lui Giovanni Arpino. Deşi m-a dezamăgit, mărturisesc că nu am aflat de ea decât datorită filmului. Din acest punct de vedere, nu e de mirare că vânzările cărţilor ecranizate sunt de-a dreptul stupefiante. Să ne gândim numai la operele lui Tolkien, la R. R. Martin, la J. K. Rowling. Şi totuşi, în clasamentul celor mai bine vândute cărţi din toate timpurile, conduce Charles Dickens, cu „Poveste despre două oraşe”, ceea ce îmi dă speranţa că nici pentru public literatura adevărată nu este muribundă.
Dar tu, ce anume citești?
R.N.: Am prostul obicei de a duce la capăt o carte pe care o încep, chiar dacă nu îmi place. Din acest motiv încerc să îmi bazez lista de lecturi pe recomandările oamenilor în care am încredere şi mai puţin pe cele publicitare. Rămân un adept al stilului clasic şi respect principiul că există nu numai cărţi care trebuie citite, ci şi cărţi care trebuie recitite. Îmi împart lecturile în funcţie de timp, între cele necesare documentaţiei pentru volumele proprii şi cele de plăcere. Întotdeauna mă vor bucura Thomas Mann şi Gabriel Garcia Marquez, Dickens şi Dostoievski. De asemenea, o surpriză foarte plăcută a reprezentat-o romanul Laur al lui Evgheni Vodolazkin.
Au trecut câțiva ani de la cărțile anterior publicate, menționate la începutul discuţiei noastre; permite-mi să te întreb cum ți-au schimbat acestea cotidianul, ce efecte au avut asupra ta, dar și care a fost feedback-ul primit din partea cititorilor.
R.N.: În primul rând, cred că tot ce am scris până acum m-a maturizat din punct de vedere literar. Înainte, simţeam ideea şi încercam să o cuprind în cuvinte, nu de puţine ori în mod impulsiv. Bineînţeles, ne referim la „exerciţii” sau la fragmente care ulterior şi-au găsit locul în cărţile publicate. Datorită lor, astăzi am învăţat nu numai că scrisul este o mare responsabilitate, dar şi că se face cu responsabilitate. Văzând reacţiile provocate de aceşti copii ai mei, mi-am promis că voi ţine mereu cont nu de gusturile cititorilor, nu de dorinţele lor neapărat, cât de necesitatea lor de a găsi în paginile mele literatură de calitate. Este un principiu pe care mi l-am impus şi de la care mă voi încăpăţâna să nu derog niciodată. Despre feedback-uri îmi este destul de greu să vorbesc, poate şi pentru că au fost multe care mi s-au lipit de suflet, dar şi pentru că fiecare dintre ele are importanţa sa. Nu de puţine ori mi s-a spus că s-a plâns, că au apărut gânduri şi identificări şi rememorări. Au fost mesaje de felicitare impresionante, de la persoane complet necunoscute mie. În unele cazuri s-a lăsat şi cu fotografii însoţite de propuneri indecente – nu pentru că statutul scriitorului ar trebui considerat echivalentul termenului actual de „vedetă”, ci deoarece, poate, am reuşit să ating, într-un fel sau altul, părticele de suflet. Pentru că, în definitiv, asta trebuie să fie Literatura, şi pentru cel care o face, şi pentru cel la care ajunge: un exerciţiu al minţii şi al sufletului.
Ai câțiva critici literari care te girează. Care sunt punctele forte pe care le-au sesizat la tine? Cu ce te laudă ca să spunem așa?
R.N.: Nu ştiu cât de plăcut ar fi să mă laud cu laudele pe care mi le aduce critica. Dar, dacă ar fi să pară că glumim puţin, mă laudă cu viitorul. Dincolo de părerile formulate asupra operei scrise până în prezent, ajungând să mi se cunoască sistemul de lucru şi încăpăţânarea, cred că am oferit certitudinea că nu intenţionez să dau înapoi chiar dacă drumul Literaturii nu este uşor. Deşi se susţine că românul s-a născut poet, cred că în România există o mentalitate cel puţin păguboasă. Începem să scriem, apare o carte, maximum două, apoi mulţi dintre autori constată nu numai că nu apar laurii şi laudele, chiar mai mult, că este greu să ajungi să fii citit şi luat în seamă. Ori, în asemenea cazuri, apare descurajarea, lipsa de răbdare, incapacitatea de a continua un drum care nu pare să ducă undeva. Şi sunt mulţi dintre cei care scriu, mai mult sau mai puţin talentaţi, care se dau bătuţi, renunţă la dezideratul de a crea şi îşi aleg altul, ceva mai lumesc. În ceea ce mă priveşte, dincolo de alte calităţi pe care mi le atribuie cititorii avizaţi, ştiu că nimic din ceea ce vine uşor nu poate fi apreciat. Cu atât mai mult o carieră literară şi o recunoaştere la o scară cât de cât largă.
Ești tânăr, puternic, ambițios, dar nu prea ne încânți cu lansări. Ele, fie că ne place sau nu, par cruciale pentru scriitori. Ce lansări ai avut, ce lansări o să ai și, cel mai important, ce opinie ți-ai format despre acestea?
R.N.: Bineînţeles că lansările de carte conferă vizibilitate scriitorilor. Din păcate, politica editorială nu prea ia în seamă asemenea posibilităţi. Aminteam mai devreme de dezinteresul sau de resursele limitate ale editurilor de a îşi promova autorii. Nu suntem în Franţa, unde un autor este luat pe sus, plimbat prin sute de oraşe şi arătat lumii cu degetul, pus să semneze cărţi până când nu îşi mai simte mâna şi îl ia cu leşin. O asemenea acţiune presupune nişte costuri care sunt peste posibilităţile financiare ale editurilor din România, şi ar genera mai degrabă pierderi decât câştiguri. În ce mă priveşte, îmi preţuiesc nu numai cititorii ci şi lansările, şi am avut parte până acum de câteva pe care îmi va fi imposibil să le uit. Volumul de eseuri „Din gândurile nopţii” şi cel de povestiri, „Abisuri”, pe lângă cele oficiale, au avut parte de lansări la Clubul de Proză al Uniunii Scriitorilor – Filiala Bucureşti, precum şi la târgurile de carte, Gaudeamus şi Bookfest. Deci nu au fost chiar puţine lansări. În continuare sunt discuţii pentru lansări ale Abisurilor, la sfârşitul verii, în Timişoara şi în cel mai apropiat oraş de sufletul meu, cel al cărui copil mă consider, Simeria, în judeţul Hunedoara. După aceea vom mai vedea ce va fi, dacă planurile nu se schimbă, probabil „botezul” unui nou volum.
Același Răzvan Nicula, de data aceasta cu „Diagramele unor vieți risipite”. Nu o să insistăm pe o prezentare pompoasă a autorului Răzvan Nicula (că nu suntem vreun soi de Can-Can), dar menționarea cărților lui se impune pentru a ne reaminti cine este.
A debutat cu „Nevermore sau Incursiune pe drumul spre Niciodată” (2009). Nu a durat prea mult timp ca autorul să simtă că nu poate da îndărăt de pe drumul literaturii, fiind hotărât să „sfideze norii” cu „Pedeapsa cerului” (2014). A ținut morțiș să continue și, pe această cale, a impresionat cu „Din gândurile nopții”, în 2015. Se joacă la fel de bine cu poezia cum face cu proza, iar în dulcele stil clasic surprinde alert cititorii, în 2017, cu volumul de versuri „Uitarea mea de mine” și „Abisuri”, proză scurtă. Pauză de respiro nu pare să aibă activitatea sa literară, dar hai să vedem cum stă cu inima.
Cum se prezintă „Diagramele unor vieți risipite”, cartea proaspăt apărută la editura Eikon? Aflăm chiar de la creatorul celui mai tânăr copil al său, care a văzut deja lumina tiparului. Stimate făuritor de literatură, ai cuvântul!
R.N.: Bineînțeles, la această întrebare aș vrea să aflu și eu răspunsul și, cred, este una dintre primele pe care le-aș pune dacă aș avea îndrăzneala. Cu siguranță opinia celor cărora le cade în mână cartea este mai importantă decât aceea a autorului ei. Cum am învățat în mediul literar, există un curent de opinie conform căruia scriitorul scrie, iar criticii și istoricii literari îi spun ce a vrut să scrie. Este un principiu pe care nu îl confirm, nici nu îl infirm, dar mărturisesc că de foarte multe ori am învățat despre mine și despre cărțile mele din opiniile altora.
Cum aș prezenta eu „Diagramele unor vieți risipite”? Ca pe un proiect neprevăzut care s-a născut din mers, în mare măsură datorită impulsului dat de câțiva oameni din jurul meu pe ale căror păreri pun mare preț. Emil Lungeanu, personalitate proeminentă în viața culturală contemporană, mi-a sugerat faptul că ar fi important un volum în care să fie strânsă publicistica de până acum – articole și proze apărute în revistele literare. Am refuzat ideea, dar m-am oprit la aceea a unui nou volum de proză scurtă. Două dintre povestirile din „Diagrame” apăruseră deja în presa literară, încă una stătea în sertar pregătită de publicare. În cele din urmă, când am cedat tentației proiectului, a mai fost nevoie doar de documentare, de voința de a-l duce la bun sfârșit și, bineînțeles, de puterea de a o face.
Am căutat să imprim volumului o idee unitară, o linie de desfășurare constantă, anume aceea a vieților risipite – sau a risipei de viață – și vocile care s-au pronunțat deja, atâtea câte sunt, susțin că este încă un proiect reușit. Îmbucurător este modul în care a fost primit volumul, care deja se poate lăuda și cu cronici în presa literară, și cu prezentări la târguri de carte și la alte evenimente culturale. Până la urmă, cred că „Diagramele unor vieți risipite” se prezintă ca un proiect care este primit în literatură cu brațele foarte deschise.
Ce e frumos și lui Dumnezeu îi place! Nu am putut să nu remarc ideea inedită a copertei cărții. Văd acolo niște zig-zag-uri reprezentând pulsul și bătăile inimii și apoi… liniște! Să reliefeze oare viețile risipite? Nu pare a fi păstrat un tipar grafic la operele tale, lăsând probabil oportunitatea cititorului de a interpreta după cum poftește. Dar ne interesează interpretarea ta!
R.N.: De câte ori am ocazia mă declar cu tărie susținătorul ideii că un proiect literar nu se încheie atunci când scriitorul precizează undeva sub ultima frază „sfârșit”. Sunt adeptul elementelor paratextuale, am fost dintotdeauna, și cred că și titlul cărții și imaginea de copertă trebuie să reflecte în mare măsură conținutul volumului. Interesant este că artistul plastic care a realizat imaginea de copertă, pictorița Ingrid Cosma, după ce a citit povestirile a avut asupra acesteia o viziune care coincidea în totalitate cu cea la care mă gândisem și eu. Într-adevăr, electrocardiograme, semne de viață care, în final, se pierd în tăcere. Tăcerea poate să reprezinte risipa, ratarea, moartea, orice dorește fiecare, pentru că povestirile incluse în volum lasă loc interpretărilor. Mi s-a părut minunată sugestia vizuală ca aceste vieți să fie cuprinse între cer – partea superioară a copertei – și infern, neant sau cum mai dorim să numim vidul de existență. Dar bucuria este ca fiecare cititor să își formeze propriile concluzii și să vadă că în spatele cuvintelor există mesaje pe care le poate interpreta în funcție de propriile valori și experiențe de viață.
Știm că-ți vine greu să vorbești despre cărțile tale, dar „Diagramele unor vieți risipite” constituie motivul interviului nostru, de aceea o să ne prefacem a fi reporteri enervant de insistenți pentru a sustrage informații despre acest volum – cap de afiș! Încântă-ne cu detalii despre construcția lui, dar și despre cum sunt personajele, acțiunea ș.a.m.d.
R.N.: În cuprinsul „Diagramelor” sunt incluse opt povestiri care au un singur numitor comun anunțat încă din titlu: risipa. Nu există alte legături nici între personaje, nici între viețile relatate în fiecare povestire.
Anul trecut, înainte de a porni acest proiect, citisem „Cartea de nisip” a lui Jorge Luis Borges. O lectură foarte plăcută, dar mi-aș fi dorit de la ea mai multă unitate. Am transpus asupra Diagramelor acea dorință, mi-am ales tema volumului și am căutat să o prezint din cât mai multe puncte de vedere. Risipa vieții poate să fie de mai multe feluri și, sper eu, să fie un mod surprinzător pentru cititori; într-una din povestiri susțin că inclusiv împlinirea poate să reprezinte o viață risipită. Personajele sunt în cea mai mare parte fictive, dar cum nu ne putem dezbăra complet de ceea ce cunoaștem și să apelăm strict la fantezie, câțiva dintre cunoscuții mei s-au mai strecurat printre rânduri. În general mă feresc să transpun în scris persoane reale. Unii se pot simți jigniți, alții se pot simți trădați. Prefer să lucrez cu tipologii generale, cu personaje pe care mi le imaginez și cărora le pot adăuga unele atribute împrumutate de la oameni complet diferiți.
Ceea ce m-a bucurat enorm și mi se pare inedit pentru spațiul românesc, este recomandarea de pe coperta IV a volumului, semnată de redacția revistei Luceafărul de dimineață. La noi încă se obișnuiește ca un om de cultură sau doi să își asume rândurile de recomandare. Nu știu dacă vreo altă revistă de cultură sau a Uniunii Scriitorilor a girat pentru un autor, așa cum se întâmplă în occident de foarte multă vreme. Textul însoțitor însă reflectă perfect natura lor, motivul și intenția cu care au fost scrise „Diagramele”. Și anume să pună cititorul pe gânduri.
Cum au decurs lansările recente și ce va urma?
R.N.: Contrar obiceiului de până acum, lansarea „Diagramelor” a avut loc mai întâi la Cluj, în 21 aprilie. A fost o onoare ca volumul să fie susținut într-un cadru foarte cald, de nume apreciate în viața literară clujeană, precum Hanna Bota și Vianu Mureșan. M-a bucurat de asemenea prezența filosofului Sandu Frunză, pe care l-am îndrăgit în scurta mea ședere acolo. A urmat lansarea de la București, și ea minunată. Volumul a mai fost prezentat la Biblioteca Municipală Curtea de Argeș, la Biblioteca Orășenească Costești cu sprijinul Fundației Dignitas și la Biblioteca Județeană Antim Ivireanul din Râmnicu Vâlcea. Ce va urma nu știu încă, exceptând, bineînțeles, prezența la Bookfest la finalul lunii mai; din păcate, deși existau discuții, lansarea de la Timișoara a fost amânată și e în continuare incertă, dar ca o dorință fierbinte a subsemnatului, o lansare la Simeria, în județul Hunedoara, pentru că nu trebuie să uităm niciodată de unde plecăm. Și sper că și o vacanță.
Alte noutăți?
R.N.: Vorba poetului, „toate-s vechi și nouă toate”. Deși în ultimii doi ani am lansat două volume de proză scurtă, îmi este dor de roman. Îmi respect principiul căruia, mai ales ca scriitor, dacă nu ai ce spune mai bine taci, dar îmi doresc să pot relua lucrul la romanul pe care îl anunț de mai bine de un an. Sper ca atunci când se vor mai liniști puțin lucrurile să îmi definitivez documentația și să găsesc puterea să îl scriu.
Ai fost părtașul unui eveniment din cadrul proiectului „Cu cartea prin școală”. Interesant proiect! Informează-ne, te rog, despre el, dar și despre cum a au decurs lucrurile, mergând cu cartea prin școală.
R.N.: Pe Teodor Hossu-Longin, inițiatorul proiectului, l-am cunoscut pe la începutul anului. Mi-a explicat viziunea lui, una demnă de laudă, care constă în încercarea de a întoarce liceenii către lectură. Cred că pe termen lung este un proiect ambițios, cu șanse de reușită. Am participat la două întâlniri cu elevi de liceu și m-am bucurat să constat că încă nu consideră scriitorii drept simple vestigii istorice. Întâlnirile au constat într-un dialog deschis, unul menit să arate importanța pe care ar trebui să o aibă litera scrisă, necesitatea lecturii, rolul și avantajele ei. Contrar unei opinii care tinde să generalizeze, adolescenții din ziua de azi au de partea lor nu numai abilitățile intelectuale, ci și un mediu deschis de circulație a informației. Atâta timp cât nu sunt sufocați, atâta timp cât sunt atrași către o acțiune pe care ajung să o înțeleagă ca fiind benefică, lectura, cred că merită să ne punem speranța în ei. Am constatat că sunt destui cei care înțeleg că situația, aproape dezastruoasă în multe din compartimentele societății, se datorează nu numai lipsei de cultură, ci și disprețului față de ea. Dacă proiectul va da roade așa cum cred eu, rămâne de văzut, dar ar trebui să îi ținem pumnii.
Traduceri? Vreo ecranizare sau piesă de teatru?
R.N.: Cred că fiecare lucru vine la vremea lui, nu atunci când ne dorim, ci atunci când trebuie. Este prea devreme să vorbim despre ecranizări sau piese de teatru. Bineînțeles că toți ne dorim cât mai multe, dar dacă ne risipim în prea multe proiecte deodată, ajungem să nu mai ducem cu bine la capăt niciunul. Probabil după ce trece luna iunie, în funcție de disponibilitățile celor implicați, urmează să fie lansată varianta în limba bulgară a Abisurilor. Deja volumul a fost tradus, mai așteptăm doar să fie lansat. De asemenea, din cuprinsul „Diagramelor” a fost tradusă o povestire care urmează să fie publicată în presa literară bulgară. Sper că lucrurile nu se vor opri aici.
Promovări peste oceane (altele decât cele prin intermediul internetului)?
R.N.: Se spune că un scriitor ar trebui să cunoască succesul de tânăr, să aibă timp să se obișnuiască cu el și să își acorde timp să scrie. Cred că am mai zis-o, promovarea nu ar trebui să fie în sarcina scriitorilor, ci în aceea a altor factori formatori de opinie. Atât timp cât scriitorii sunt prea ocupați să alerge după faimă în loc să își scrie paginile, lucrările lor vor avea de suferit. Deocamdată oceanele sunt prea departe. Mai importantă mi se pare calitatea operelor mele care, eventual, vor beneficia la momentul potrivit de recunoașterea care li se prezice.
Deși a mai scăzut febra ebook-urilor, acestea sunt în continuare frecvent căutate de către cititori. Nu știu în ce măsură publicul vizat de către tine se regăsește și în lectura digitală, dar cu siguranță acest format poate fi aducător de noi cititori. Ți-ai pus problema digitalizării cărților?
R.N.: Normal că orice scriitor își dorește să fie cât mai citit, să ajungă în bibliotecile și la sufletele câtor mai mulți oameni. Și aici nu este vorba neapărat despre un public țintă determinat, cât mai mult despre un vis. Dar revenim la ceea ce am spus mai înainte. Dacă un scriitor le-ar putea face de unul singur pe toate, le-ar face. Intervin, însă, relațiile contractuale cu editurile și implicarea editorilor. Personal, deși prefer să țin în mână o carte, am ajuns să citesc foarte mult în format electronic. Înțeleg, deci, utilitatea (nu necesitatea) digitalizării cărților și cu siguranță se va întâmpla și acest lucru, mai devreme sau mai târziu.
Și în final, ce posibilități le oferi cititorilor pentru „examinarea” Diagramelor unor vieți risipite?
R.N.: Volumul, cel puțin deocamdată, nu este deloc greu de găsit. Din cunoștințele mele, se poate comanda pe site-ul editurii Eikon, în rețeaua de librării Cărturești și la librăria Mihai Eminescu din București.
