Dincolo de rapoartele istorice oficiale, istoria Angliei are poveşti nespuse, fascinante, cuceritoare. Aceste poveşti sunt scoase uneori la lumină de literatură, iar cortina se ridică, păstrând totuşi acel mister ce nu merită distrus.
Războiul celor două Roze este unul dintre cele mai ciudate războaie britanice. Zilele trecute vizionam un soi de reportaj conform căruia, chiar în seria „Cântec de gheaţă şi foc”, George Martin ar fi avut ca sursă de inspiraţie acest război.
Revenind însă la partea istorică, multe neconcordanţe se regăsesc în relatări, iar denumirile intrigă şi stârnesc în acelaşi timp curiozitatea (ceea ce permite, bineînţeles, multiple interpretări şi poveşti).
În primul rând, eu am fost uimită să descopăr cu ceva ani în urmă că, deşi ambele poartă denumire florală, niciuna dintre casele britanice implicate în această rivalitate sângeroasă nu avea însemnul trandafirului în momentul desfăşurării războiului. Vinovat de acest nume pare să fie… chiar Shakespeare şi al său romantism molipsitor.
Romanul lui Conn Iggulden – Pasărea furtunii – urmăreşte linia istorică şi adaugă în plus o notă personală, generatoare de emoţie, purtând totodată o amprentă romantică şi captivând prin accentuarea dramatismului personajelor.
Pentru că, dincolo de conflictul principal evidenţiat, anume războiul, intrigile, veşnica bătălie, jocurile de culise pentru putere, există şi conflicte secundare – interioare, ce ţin de viaţa protagoniştilor care, în afara unei funcţii deţinute, trăiesc, simt, înghit zilnic pastile amare, suferă, iubesc şi trădează cu o intensitate pe măsura măreţiei perioadei de istorie relatate.
Epoca prezentată în primul volum al seriei Războiul celor două roze este una agitată din istoria Angliei, când casele York şi Lancaster îşi disputau tronul şi, implicit, puterea.
În aparenţă un război civil cu implicaţii majore, această bătălie ce a făcut numeroase victime are o esenţă mai profundă ce sălăşluieşte undeva în spatele spectacolului public şi este coordonată din umbră de personaje ce preferă să îşi păstreze anonimatul.
Autorul pune accentul tocmai pe aceste personaje decisive, ilustrând atât modul de gândire la care ameninţarea provoacă tacit, cât şi viaţa încorsetată, acceptată de bunăvoie şi suferinţele ce derivă din deţinerea unei puteri ce apasă prea greu pe umerii deţinătorului ei.
Urmărind firul narativ al cărţii este aproape imposibil să nu te întrebi dacă merită să îţi vinzi viaţa şi sufletul pentru o putere ce nu garantează niciodată recuperarea pierderii…
Pe un fundal de atacuri şi contraatacuri, acţiunea din Războiul celor două roze poartă cititorul printr-o altfel de prezentare a istoriei.
Fără a neglija aspectele importante, cortina despre care vorbeam se prăbuşeşte, iar adevărul începe să capete sens, pe măsură ce avansăm în viaţa protagoniştilor, în acele unghere pe care istoricii nu le-au putut explora.
Prologul ne introduce în Anglia anului 1377 într-un moment încărcat de tragism.
Aflat în pragul morţii, regele Eduard al III-lea o are alături pe Alice, tânăra sa soţie, dar și pe cei trei fii ai săi. Deşi momentul este încărcat de suferinţă, interesele personale primează chiar şi într-o asemenea clipă şi observăm cu stupoare cum discuţiile dintre băieţi deraiază pe un traseu periculos, fiecare calculând obţinerea puterii şi judecând prin prisma propriilor nevoi.
„Nu este un lucru bun ca, în ultimele sale clipe, tatăl nostru să aibă alături o târfă.”
„- Te-ai gândit, John, că acum între tine şi coroană se mai află doar un băiat? Dacă n-ar fi micuţul şi dragul de Richard, tu ai fi rege mâine.”
Istoria tumultoasă curge mai departe nestingherită de trecerea ireversibilă a timpului… Acţiunea ne poartă şaizeci şi şase de ani mai târziu, într-o Anglie dominată de temerea pierderii teritoriilor în favoarea Franţei.
După ce Henric al V-lea moare „cu viaţa frântă de o simplă boală”, pe tron urcă fiul său, Henric al VI-lea. Băiatul născut prematur se dovedeşte însă neputincios, incapabil de a purta pe umerii fragili responsabilitatea puterii pe care o deţine şi care se transformă într-o povară infernală. Speranţa Angliei păleşte, iar necesitatea obţinerii unui armistiţiu cu francezii cere măsuri disperate. Casa de Anjou pare să fie soluţia. Cu o fiică nemăritată ce poate deveni soţia lui Henric şi suficientă influenţă asupra regelui Franţei, Casa de Anjou este perfectă pentru planurile Angliei.
„Mieluşeul nu poate conduce şi nu poate lupta.”
„Întreaga ţară aşteaptă ca tânărul Henric să fie măcar pe jumătate din cel care a fost tatăl său …”
„Anjou este cheia întregii încuietori (…) şi tot ei sunt cei cu o fiică nemăritată.”
Planurile Angliei sunt bine puse la punct, iar René de Anjou acceptă armistiţiul propus dorindu-şi recăpătarea pământurilor.
Îl convinge pe regele Carol al Franţei de importanţa înţelegerii cu englezii şi este de acord să îşi dea şi fata în mâinile străinilor pentru a pecetlui înţelegerea… deşi o căsătorie între Henric şi Margaret era aproape incestuoasă.
Încă odată este subliniat faptul că puterea transformă oamenii în adevărate creaturi lipsite de conştiinţă şi, nu pentru prima dată, istoria reuşeşte să provoace indignare şi greaţă.
Margaret de Anjou, fata zglobie, veselă, liberă, cutezătoare devine fără voie regina Angliei, legată de un om bolnav, manipulat, neputincios. Evenimentele cad peste ea schimbând-o, maturizând-o brusc, obligând-o la decizii rapide. În scurt timp, tânăra regină este de fapt cea care conduce Anglia, iar inteligenţa, încăpăţânarea şi voinţa îi asigură impunerea în lumea nouă în care intrase.
„ – Voi vedea şi voi citi pergamentele pe care va trebui să le semneze soţul meu, Master Brewer. Îl voi ruga pe William, lordul Suffolk, să mi le descrie pe celelalte, dacă vede atât de multe în noul său rol.”
Rezistenţa Angliei scârţâie din temelii. Aşteptarea unui nou monarh cu inimă de leu pare să nu se mai sfârşească. Va reuşi regatul să îşi revină cu o nouă regină sau universul englez este pe cale să se prăbuşească? Intrigi inimaginabile şi compromisuri covârşitoare care zdrobesc orice urmă de umanitate se împletesc în povestea lui Iggulden.
Fiecare lovitură este ca o pastilă de imunitate, fiecare trădare este o lecţie învăţată şi fiecare personaj are propria balanţă cu care calculează câştigul şi pierderea pentru fiecare alegere făcută.
Un roman must read pentru iubitorii de istorie care vor adora stilul personal al autorului, dar şi ritmul alert în care acţiunea se derulează. Ideală pentru lectură într-o vacanță în Anglia. Iar în cazul în care chiar ai în plan să mergi într-un city break, s-ar putea să-ți placă și o listă de cărți pentru vacanță.
Sursă ilustrații Roze: Youtube
Distribuie gratuit prietenilor informație interesantă și de interes pentru a-i ajuta și urmărește-ne pe rețelele de socializare ca să rămâi la curent!
