« Dacă ar fi să compar poezia Cameliei Șuiu cu muzica, și nu văd de ce n-aș face-o, gândul m-ar duce, fără a mă întreba asupra destinației, mai întâi înspre blues-ul lui Blind Willie McTell (Too Late, Too Late, să zicem), dar, curat paradox, și înspre cântările psaltice. Volumul de față iese din rând (referindu-mă la lirica feminină, despre care unii vorbesc ca și când ar fi o specie aparte), tocmai prin nestridență, prin asumarea propriei biografii interioare, într-o vreme în care reconstruirea acesteia a devenit obligatorie, prin eludarea clișeelor, prin delicatețea de zefir a discursului, rezultând o creație sinceră, un autoportret inspirat de o oglindă nemincionasă, în afara temelor zilei, fiindu-i suficient pentru explorare universul lăuntric. Nici vorbă de iubiri multiplicate la un șapirograf prost reparat, nici vorbă de exhibiții ieftioare, nici vorbă de vădite influențe acaparatoare, nici vorbă de realități boite în culori de bâlci, pământescului contextual(izat) dându-i-se un rol secundar (dacă nu cumva de figurant), divinul având întâietatea revendicată de bunul simț al lutului mișcător în atâtea miliarde de exemplare.
Iar lectura unei astfel de poezii aduce cu aceste remarcabile frânturi de poem „Și aș coborî puțin în pântecul lumii, / Unde până și fără-de-rosturile își au rostul, // Ca să-mi aflu pacea.” »

Mihail Soare, despre Păsări fără de cer – Camelia Șuiu

Citește volumul de poezii, intitulat Păsări fără de cer – Camelia Șuiu.