Portretul alter ego-ului pornește de la confuziile amuzante pe care le stârnește o anumită înfățișare și ajunge la un exercițiu de introspecție. Un text despre distanța dintre imaginea proiectată și omul din spatele ei, scris cu ironia celui care se privește de la distanță.
Sunt confundat adesea de către domnițe cu un spirit de pirat purtat de valurile din Caraibe direct spre platourile de filmare hollywoodiene… Observându-le zâmbetul sincer din colțul ochilor pe care încearcă să-l ascundă, cuget că poate că au dreptate.
Pesemne că mai piratez și inimi, vrând-nevrând, prețuindu-le ca pe coroanele din aur pe care le-aș vrea dinadins. Doar așa, să le am, dintr-o pasiune muribundă, neștiind precis la ce mi-ar fi de trebuință. Îndeosebi aș așeza triumfător bijuteriile pe capul unor manechine hâde și le-aș denumi fără vreun efort intelectual, „rege I”, „rege II”, „regină I” și tot așa… Fiindcă n-ar merita tron, ci spectacol!
Sau poate că-și închipuie că aș fi propriul lor rockstar căruia i-ar spulbera fiecare mister până m-ar dezbrăca de orice haină a decenței, îmbibată în miros de tutun, parfum și ușoară transpirație. Uneori mă gândesc că nu eu m-am ales pe mine, ci m-au fi compus ele, nuanță cu nuanță, până când am devenit o statuie pe care nu o (re)cunosc. Și ar spera să mă tăvălească, nerăbdătoare, prin cele mai deocheate fantezii, doar pentru a se amuza apoi aidoma unor spectatori dintr-un teatru la nu știu ce scenă gingașă, neștiind dacă să aplaude sau să-și ascundă râsetele cu mâna. M-ar privi ca pe un refren familiar, dar în realitate aș fi doar ecoul unei strofe pe care n-au scris-o niciodată.
Iar în inocența pupilelor mele, mărturisesc că indiferența sau refuzul e posibil să le atragă și mai mult, neavând încotro decât să le afișez un surâs care în cele din urmă se transformă într-un zâmbet larg. Spre uimirea sprâncenelor mele, unele reușesc să se apropie periculos de mult, invadându-mi intimitățile cu pretexte tipice, răscolind prin mintea mea, ca printr-un dulap plin cu haine abia împăturite. De parcă m-ar cunoaște de-o viață și le-aș fi îngăduit să se strecoare sub pielea mea și li se cuvin mofturi, mi se cuvin… of-uri. Se întind comode printre fiecare fibră și por, fără să observe că mi-ar crește o nouă piele pe dedesubt, dar…
Văzându-mă nevoit să-mi regândesc traseul spre succese, ținând seama faptului că n-aș mai fi doar eu, în singurătatea mea, ci și o sumedenie de dorințe și nevoi variate care necesită întârzieri, popasuri, dragoste pe neașteptate și alte neprevăzute… aș compune un cântec intitulat „Adio, burlăcie!” Și l-aș fredona prin supermarket, pe la metrou sau prin lifturi, ori te miri pe unde ar mai da buzna atitudinea aceea de trubadur celebru într-un duet deșuet cu Etta James. Câteodată, între rafturile cu cărți, ceasuri, parfumuri și pâine feliată, îmi vine să tresar, ca și cum o chitară ar fi scăpat un acord din mine.
Poate c-ar fi felul meu de a fugi de îmbrățișarea valorilor despre care unii consideră că încep a se degrada sau poate c-ar fi modul meu de a-mi lua rămas bun de la o perioadă instinctivă și/sau impulsivă. Poate c-ar fi o luptă între lumină și umbră sau între rațiune și imaginație.
Sau poate pur și simplu e doar încercarea lor de a retușa portretul alter ego-ului. Și nici nu știu că n-am stat locului o clipă.
