„Era un local greu de definit, nici cal, nici măgar, cum s-ar spune, ceva între bar de zi și cafenea, cu doar cinci mese, mici cât să încapă doar ceva mai mult de patru pahare și-o scrumieră pe fiecare, înconjurate de niște banchete tapițate cu stofă vișinie, suficient de tocită, cam cum sunt cele din sălile de așteptare ale gărilor noastre aproape ruinate.

Nefiind nici un mușteriu la acea oră (nici nu era de mirare, ne aflam într-un colț de Ardeal) ne-am felicitat pentru alegere și am comandat câte un espresso scurt băiatului din spatele tejghelei, un tânăr cumințel și slăbuț, pieptănat ca-n anii interbelici, cu o cărare perfectă, și încins cu un șorț negru, un picuț cam lung din moment ce aducea cu trena unei mirese zurlii.

Muzica era una din cale afară de plăcută, un soi de blues ceva mai vintage, ca să zic așa (să mor dacă nu semăna până la perfecțiune cu Howlin’ Wolf), pe care am luat-o ca pe un accident fericit, cunoscând bine preferințele proprietarilor de localuri, care nicidecum n-aveau vreo legătură cu ce se auzea acolo, ci, mai degrabă, cu Nicolae Guță.

Cafelele ne-au fost aduse în cești din porțelan fosfatic, mici cât degetarele unei croitorese ceva mai durdulii, așezate pe o tavă neobișnuit de îngustă, dar teribil de lungă, cum nu mai văzusem pe nicăieri, dintr-un aliaj bizar, argintiu, dar cu reflexe violacee.

Nu ne-am lungit ca în alte dăți, fiind cam osteniți după o noapte aproape polară, cu multă poezie, dar și cu nefericita noastră patimă de filozofie însoțindu-ne, astfel că, și așteptându-ne un drum de vreo patru sute de kilometri, cafelele noastre (surprinzător de bune) se terminară în mai puțin de o jumătate de ceas.

Parcă anticipând, junele chelner ne pândea privindu-ne printre paharele atârnate de un grilaj din sârmă deasupra tejghelei, cu nota de plată gata întocmită, ca și când ne aflam la ora închiderii, și nu la puțin timp de la deschidere, ceea ce în alte împrejurări ne-ar fi intrigat și ne-ar fi stârnit să mai stăm mult și bine.

Habar n-am cât au costat cafelele și cele trei ape plate, ceva cam calde pentru gâtlejuri atât de însetate ca ale noastre, dar știu că puștiul ne-a dat rest un leu, pe care n-a vrut, nici picat cu ceară să-l păstreze, temător pesemne de prigoana lui Orlando de la Finanțe împotriva celor care primesc bacșiș.

Și uite așa am început să ne întrebăm (era să spun ca proștii) cam ce mama naibii ai putea, la urma urmei, face în ziua de azi cu un leu.

Și ne-am răspuns:

-poți târgui o pâine asemănătoare buretului din saltele, neambalată, și acrișoară precum corcodușele abia formate, pe care nici un câine, oricât de flămând, n-ar accepta-o decât bătut;
-poți cumpăra un ziar plin de anunțuri sau unul de cancan, pentru citirea căruia nici măcar nu trebuie să știi toate literele alfabetului;
-poți lua de la orice tonomat, din stațiile de autobuz ori de metrou, o cafea nespus de proastă, o spălătură mai curând, maronie ca viața în democrația noastră originală, pe care numai beat ai putea-o îngurgita până la fundul paharului;

Au mai fost înșirate încă vreo patru-cinci opțiuni, mai toate năstrușnice, un leu fiind aproape echivalent cu nimic, și într-un acces de temeritate greu măsurabilă dacă nu treci peste granița patologicului, ne-am propus transpunerea în fapte a unei obrăznicii care presupune ca pentru un leu din acela amărât pe zi, noi, echipa brandului „RK Evolution”, să oferim, pur și simplu, celor cu mintea dezghețată, publicitate de soi, grabnic aducătoare de profit.

Și asta facem acum…”

Pentru publicitate accesați pagina destinată prezentării serviciilor noastre și contactați-ne!

Redactat de M. Soare, sub egida proiectului vechi FdB.

Sursă foto: Wikipedia

Distribuie gratuit prietenilor informație interesantă și de interes pentru a-i ajuta și urmărește-ne pe rețelele de socializare ca să rămâi la curent!