Recunosc cu nonșalanță că puține lucruri mă mai încântă, nu pentru c-aș fi incapabil să-mi găsesc, modest, uimirea în lucruri simple, nici pentru că am aspirații spre lux.
Ci pentru că sunt cucerit de modul inedit de livrare a unei banale invitații la vreo piesă de teatru, ca de-un parfum mirobolant primit cadou. Ori a vreunei propuneri spontane de a pleca tiptil de la o lansare de afacere la care, deși fiecare invitat e tratat regește, produsul lasă de dorit, alegând negreșit, orișicând, să ne îndreptăm tam-nesam pe munte, fotografiind suflul vieții.
E adultul din mine care constată că, la fiecare ispravă mai acătării, copilul timid spunea cu mândrie: „dacă am făcut-o pe asta, înseamnă că le-am făcut pe toate”, de fiecare dată, la fiecare impact major care-l construia, care-l scutura, care-l speria sau îi dădea vânt în pupă. Și tot adultul din mine care pricepe că mai sunt atât de multe lucruri mirobolante de făcut, lumea fiind mare, într-un moment de interiorizare, își dă seama că lumea de care are nevoie se află în sine, sinele nefiind compus doar din adult sau copil, bunătate și răutate, succese sau eșecuri, iubiri sau singurătăți.
În el se află un întreg univers. Iar acolo unde știința nu poate explica tot ce-ar conține universul, apare poemul ca o completare, ori aidoma contemplării, făcând greutățile cotidiene mai ușor de suportat, adevărul splendid ambalat, căderile mai ușor de resimțit.
Căderile pot fi imprevizibile; fiecare durere se reflectă printr-o lacrimă scursă pe obrazul unui copil, dar adultul îi spune „fii tare!” pe același ton de parc-ar fi Dumnezeu liniștind o mare… o mare de lacrimi, o mare cu valuri ce par să devină incontrolabile.
Fruntea pe biroul scârțâind, nopți albe acompaniate cu note muzicale, zile aglomerate, în portmoneu doar rate, îngeri albi cu degete meschin pe casa de marcat, oglinzi strident luminate, manechine cu chef de joacă și arfe de vedetă… asta e o lume în care tu ești produsul.
Dau din coate și mă strecor printre tentațiile aflate la fiecare pas; continui să merg robotic. Nici nu mai știu când cad, dar știu când să mă ridic și știu că trebuie să continui.
Recunosc cu nonșalanță că puține lucruri mă mai încântă. De-asta aleg uneori să mă comport ca un copil.
Lumea e atât de frumoasă, iar continuarea e tot ce avem…
Distribuie gratuit prietenilor informație interesantă și de interes pentru a-i ajuta și urmărește-ne pe rețelele de socializare ca să rămâi la curent!
