Un alt fel de cronică de teatru: Fata din Cloud, în regia Dianei Aldea, propune reflecții asupra eroismului, suferinței pierderii, sinuciderii, interacțiunii om-tehnologie și nu numai.
Am avut deosebita onoare de a fi invitat la Fabrica de Teatru Turda, de către o superbă domniță, membră a echipei teatrului, care își aduce negreșit contribuția în a face ca magia să aibă loc pe scenă. Îi voi păstra anonimatul, important fiind, în cazul de față, spectacolul care mi-a fost propus, intitulându-se „Fata din CLOUD” și, fără să-mi fi fost dezvăluite detalii sau argumente care să-mi orienteze privirea spre astfel de acte artistice, am acceptat, mărturisind din capul locului că nu am regretat deloc.
În acest sens, chiar și-n semn de recunoștință, cuget că se cuvine a redacta rândurile de față cu scopul de a aduce în atenția dumneavoastră piesa de teatru și actorii care i-au dat viață prin interpretarea lor, câștigându-și merituos dreptul de a străluci în lumina reflectoarelor și în ochii cât mai multor spectatori!
În regia Dianei Aldea, actorii Codruța Bontea și Cătălin Florea au adus în atenția publicului, în stil românesc contemporan, opera teatrală „Fata din CLOUD”, sub un titlu care, deși este promițător și relevant, nu descrie complet toată consistența considerabilă de care dispune spectacolul.
Fata din CLOUD, așadar! Avem de-a face cu un personaj care vă deschide mai multe perspective în privința eroismului, al lașității prin prisma sinuciderii sale, dar și al autoironiei, presărate prin momentele de dramă tragicomică. Totodată, pe măsură ce personajul evoluează și prinde contur, lasă răgaz spectatorului de a-și căuta propriile închipuiri ale tipului de univers, să-i zicem, precum ar putea fi cel paranormal, mental sau digital.
Să fie oare o fantomă care se înfățișează în fața soțului, o plăsmuire a psihicului acestuia sau o reproducere digitală menită să ilustreze nemurirea?
Nu vor fi dezvăluite în mod evident astfel de detalii, dar vă veți putea folosi intuiția pentru a descoperi încotro se îndreaptă scenariul, strecurându-vi-se diverse elemente care vă vor stârni interesul.
Pe scurt, ne este propus un soț care recent și-a înmormântat soția și se află în suferință, terminând de împachetat lucrurile acesteia, încercând să-și înece proprii demoni, într-un mod convențional, arătând dezinteres față de propria soartă. Nedorindu-și s-o piardă, acesta a creat o versiune digitală a soției, bazată pe filmări mai vechi pe care le aveau împreună, făcute cu telefonul, din momente demne de amintiri frumoase, puse și la dispoziția publicului pe videoproiector, ca parte integrantă din actul artistic.
Însă dialogul dintre soț și inteligența artificială este stângaci, protagonistul în jurul căruia este centrată acțiunea, soțul, justificând uneori cu ușoare note umoristice că pe măsură ce se va dezvolta AI-ul, va funcționa din ce în ce mai bine. Cu toate acestea, se simte mult mai confortabil în a conversa cu soția care-și face apariția în încăpere, deși conștientiza că aceasta este moartă, iar schimbul de replici dintre cei doi, condimentat cu picanterii, divulgă treptat relația dintre cei doi, conturându-se și completându-se reciproc, ținând totodată în suspans publicul.
Aparent, piesa de teatru, având o durată de 70 minute, fără pauză, e simplă-ingenioasă, nefiindu-i necesar un decor ieșit din comun, însă accentele minimale parcă împrumutate dintr-o compoziție meta-dramatică îi reliefează originalitatea și asigură impactul emoțional asupra publicului, datorită interacțiunii vizuale și sonore ocazionale cu acesta. Interesant este faptul că personajele au adoptat în spectacol parte din scenografie, făcând referire la câteva momente în care au „controlat” iluminatul, sunetul, decorul etc. acțiuni care au dat deopotrivă credibilitate spectacolului în sine, implicit actorilor.
Totodată, contemporanitatea actului artistic a permis inserarea creativă și naturală a tehnologiei cu care, deși suntem familiarizați, ne sunt dezvăluite modalități cutremurătoare aș putea spune, despre felul în care omul încearcă substituirea interacțiunii umane cu cea a roboților, a inteligenței artificiale, subliniindu-se desigur eșecul în fața propriei rațiuni, propriului atașament emoțional.
Nici referințele culturale n-au fost neglijate, fiind atent alese în momente cheie, interpretări de versuri din Paraziții prin care personajele sugerau un haz de necaz sau o detașare de moment de la problemele principale. De asemenea, o ușoară ironie utilizându-se celebra replică din „The Adventures of Superman”, anume „E o pasăre, e un avion…” sau redarea piesei „Blind” de la Korn pentru a accentua starea interioară a protagonistului (soțul), devenind totodată și un laitmotiv, sunt doar câteva dintre exemplele care au condimentat dialogurile.
Felul în care a fost prezentat personajul feminin în raport cu protagonistul este unul specific cuplurilor relativ moderne care se pot regăsi cu ușurință în situații, precum cele expuse în spectacol, anume femei indecise sau nemulțumite pentru diverse decizii, ori bărbați care într-un moment de pierdere a controlului ridică vocea și necăjește femeia, apoi încearcă să o împace, ați înțeles ideea. Rolul soției moarte în piesă percep că nu este, printre altele, doar de completare și reliefare a proiecțiilor mentale ale protagonistului, ci și de a diversifica spectacolul cu variate stări, emoții și modalități prin care atenția publicului a fost menținută focusată pe toată perioada piesei de teatru (pe alocuri uitând că suntem la teatru).
Ritmul care a fost unul cu inflexiuni ce nu au putut fi anticipate ușor, pauzele și tăcerile atent dozate, tempo-ul și/sau rapiditatea schimbului de replici, precum și tonalitățile – când tensionate, când lirice, dramatice sau comice – contribuie împreună fără dar și poate la această piesă de teatru, făcând-o să fie demnă de a fi jucată pe scenele cât mai multor teatre din România.
Pe de altă parte, reflecțiile propuse pentru spectatori sunt născocite îndeosebi de soț, acesta întruchipând, atât estetic vizual, cât și sonor toate stările posibile care pot apărea frecvent la oameni aflați în suferința pierderii cuiva drag. De la învinovățire și până la încercarea de a merge mai departe, de la abandonarea sinelui și până la reîntoarcerea în trecut întru căutarea unor explicații, ori a unor momente de dragoste, tandrețe și câte și mai câte… toate acestea sunt doar câteva dintre subiectele trecute în agendă pentru a fi explorate, determinând spectatorul să se confrunte cu morala existenței și recunoștinței față de sine în raport cu cei din jur.
În concluzie, pot spune că deși finalul a fost ușor de anticipat, asta nu pare să fi tăiat din elan, deoarece actorii s-au bucurat de un final maiestuos și tulburător, construit prin scenografie, lumini, sunet, rezultând într-un vibe memorabil. Deși am observat și lucruri neclare, asta ca să nu pară că laud piesa în mod exagerat, aceste neclarități sunt insignifiante și pot fi trecute ușor cu vederea, drept mărturie stau și îndelungatele aplauze de la final venite din partea publicului. Da, am aplaudat toți, mult, ritmat, privind actorii vizibil emoționați de reacția noastră.
Menționez că nu sunt un cronicar, m-aș prezenta îndeobște ca un amator, dar care are niscaiva experiență în materie de piese de teatru, astfel încât să-mi pot da seama de o operă cu potențial sau nu, iar în calitate de publicist și scriitor, cei care îmi mai citesc textele știu cât de importantă este corectitudinea informației pentru mine. De asemenea, nu puține au fost de-a lungul vremii implicările mele directe și indirecte în lumea teatrului.
În cele din urmă, Fata din CLOUD merită atenția dumneavoastră, iar ce nu v-am dezvăluit este pentru că vă voi lăsa plăcerea să o faceți singuri! Vă mulțumesc!
Credit foto: facebook.com/maidan.space Centru de Creație Maidan & Fabrica de Teatru Turda
Distribuie gratuit prietenilor informație interesantă și de interes pentru a-i ajuta și urmărește-ne pe rețelele de socializare ca să rămâi la curent!
