Sunt dintr-un oraș fără teatru, dar am un rol, iar acesta nu e tocmai cel în care Dumnezeu mi-a zis „joac-o p-asta”!
Majoritatea coexistă cu o firavă nădejde (adesea neîmplinită) a faptului că mâine va fi mai bine, speranță strânsă-n pumnul tremurând ca o piesă de puzzle prețioasă, aidoma unui copil ce-și protejează jucăria preferată… însă azi se scurge incontestabil printre degete, precum apa. Iar asta se năzărește a fi crunta realitate, nicidecum vreo ieftină reprezentație dramatică sau pesimism notoriu. M-aș da în spectacol dac-aș mărturisi că provin dintr-un oraș fără teatru, aidoma unui celibatar zevzec, deoarece simt, negreșit, că trăim într-o lume în care, cine nu joacă teatru n-are niciun rol! Cel puțin… nu unul sub lumina reflectoarelor minimale, aș zice eu cu toată decența mea.
Dar la o plimbare de seară, demnă de filme de-un Oscar binemeritat, am văzut și eu, ai prevăzut și tu – un celebru maestru păpușar, numit pesemne, în mod ironic, „Sfântul AI”, „Sfântul Sistem” ori „Sfântul Capitalism”, care manevrează ființe umane ca pe niște păpuși ațintite cu ochii-n micile ecrane și… fie te face să simți că e ceva în neregulă cu tine, marginalizându-te, fie ai coloană vertebrală și-ți menții poziția pe tabla de șah, apăsând pleoapele peste ochi, în semn de regret pentru cei ce par a fi pioni ai unei masive și aspre spălări pe creier cu cele mai convenabile, dar toxice… convenții sociale. Mai mult, deși te simți în regulă-n pielea ta, n-ai vrea să fii arătat/ă cu degetul, fiind catalogat/ă drept vreun „rege flașnetar” sau regină deocheat de ambulantă, oricât de multă empatie zace în tine. După o „tură” dată pe străzi din ce în ce mai lăuntrice, pesemne o să ai tendința „nebună” de a justifica pupilelor mirate că sunt dependenți de tehnologie, ulterior sari „calul” de colo-colo și vezi că, dincolo de acestea, e implicată și „Sfânta Treime a Culturii”, iar pentru unii români, „Economia” devine ca din topor un soi de Gaia… numai „bună” de terfelit. Și dacă acum, în loc să citești aceste rânduri, tot de pe un ecran, probabil ai considera interesant să-ți pălăvrăgesc – toate acestea – la o terasă care amintește de „Terrasse du café le soir”, ce mi-ai răspunde, solicitându-ți opinia la întrebarea „Consideri că în România predomină analfabetismul funcțional?”?
Presupunem că ești o persoană care se menține la curent și cu date statistice, deci răspunsul ți-ar fi un mare și categoric „Da”, neargumentat, știind că nu mai e cazul pentru mine / noi. Dar fix în momentul acesta, de pe aceeași terasă care permite și răgaz pentru un Debussy, dar și un loc pentru o lumină caldă, provenită de la un felinar, asemuit cu cele din Praga, locație pe care ți-ai închipuit-o cum știi tu mai bine… dacă am fi fost acolo, până ți-aș pregăti o nouă întrebare, am fi propus o pauză, încărcată emoțional și te-aș fi invitat la o degustare de vin în ton, în armonie cu ceea ce urmează să povestim, te-ai angaja într-o situație de cuget? Momentul pesemne l-am fi imortalizat ca fiind «la un pahar de vin, în cinstea celor care-și cunosc rostul, numiți poetic „nebuni de negru”, după interpretările celor din afara bulei noastre», pahar pe care o să-l celebrezi, din păcate, cu altă ocazie, în intimitatea ta, dar care sper că o să-și câștige locul pe podium pentru capacitatea de a reuși să te detașeze de problemele sociale existențiale, citind vreo carte aleatorie.
Presupunem c-ai savurat momentul și propun să dezvoltăm întrebarea: Am evoluat ca specie, dar formele actuale care favorizează construcțiile personalităților & caracterelor individuale în societate sunt influențate de cerere sau sunt propuse mișelește politic, respectiv de către afaceriști?
Desigur că, invitându-te timid la o serie de introspecții despre aspecte sociale în raport cu cele tehnologice, propunând și-un pahar de vorbă, dacă nu consideri deja momentul a fi letargie, probabil o să ai mulțumirea recunoașterii atmosferei create, pesemne c-ai vrea să vezi și parcursul a ceea ce urmează, o concluzie, o următoare întrebare… însă aș vrea să cred că-ți pot împrumuta o doză de răbdare, aidoma celebrei Anne Rice, apreciind că amănuntele presărate treptat îți vor condimenta starea, în primul rând ca pe o formă de divertisment, dar și pentru multiplele referințe strecurate printre rânduri.
Așadar, este și asta o altă formă discretă de socializare? Sau, mai bine zis, forma de socializare reală să poată oare fi asemuită cu aceleași beneficii, în variantă virtuală, electronică? Educația, arta, cultura etc. vor putea fi consumate cu același entuziasm, dar deservite de tehnologie?
În mod fictiv, după ce ne-am plimbat printr-un oraș fără teatru, după ce te-ai așezat cu mine la polemici, la vreo terasă, crezi că mai există literatură de calitate în România? Deoarece, în spațiul public s-a declarat frecvent lipsa consumului la cote decente, iar puținii care sunt orientați și spre literatură admit că preferă traduceri, ori literatură „ușoară”, ei întâlnind pe rafturile librăriilor tot soiul de presupuși scriitori care umbresc talentele și banii cititorilor. Totuși, printre aceste situații, mai rămân și-o mână de oameni care au potențial să găsească aur acolo unde pare că nu a mai rămas nimic și, dacă se vor întâlni între ei… povestea aceasta mi-ar fi confirmarea că ar rezulta exact ce trebuie. Dar cultură? Dar tehnologie? Dar integrare socială?
Cel mai probabil ți-au rămas atâtea de discutat și n-ai avut cu cine, interlocutorii simțindu-se depășiți, încât chiar și un astfel de text, cu nuanțe pesimiste, îți mai alină temperamentul. Pe undeva, mai există tentația să punem răul în față, deci incontrolabil ratăm ziua de azi preocupându-ne de mâine? Pare că ratăm rolul în viață întocmai să nu fim fățarnici? Iar teatrul știm că îl joacă doar cel ce se eschivează, deși ar putea măcar să încerce… Să încerce a compensa lipsurile unei educații pe care pretinde că nu a primit-o decât în mod deficitar. Și cum să cochetezi altfel, decât prin intenții de a ajunge la o vârstă de om adult care își arată intențiile de a se dezvolta personal, profesional, în spirit civic și / sau cultural?
Internetul, implicit tehnologia au reușit să poată deservi ca instrumente adjuvante, dar să fie oare ele cele care, de fapt, prin ușurința accesului, ne împiedică, lăsându-ne tot mai des în vai și-amar de comoditatea noastră?
Toate aceste inserții tematice n-au fost întâmplătoare deoarece, dincolo de faptul că pare a-mi expune niște oftici, am scos la iveală niște subiecte contemporane pe care le vei regăsi, mai mult sau mai puțin evidente, în universul artistic și cultural, îmbrăcate literar, ori poetic, cu măiestrie, acolo unde haina pare ieftină, banală, ruptă. Sigur că, dacă vrei să treci prin filtrul propriu vreo perspectivă și să interpretezi după bunul plac, îți recomand să faci asta din tot sufletul, iar dacă vrei exerciții de imaginație prin care să simți că ești plasat în vremuri și locații diferite, conform culturii tale generale, corelează trecutul cu problemele din prezent (recomand și asta) pentru că așa vei înțelege mai bine faptul că anumite frumuseți existau și atunci, și dincolo, și acum și acolo. Însă le vei înțelege doar după ce descoperi că această formă de marginalizare este gândită astfel încât mase de oameni sunt mobilizate să aplaude un director corporatist, actul fiind cam același cu aplaudarea unui rege la comandă. Obiectivele se schimbă. Refuzul tău de a participa la astfel de îndoctrinări este întemeiat pe baza unor culturi pe care continui să le absorbi aidoma unui copil jucându-se duios și asimilând informații curios.
Iar azi, în România (ca să nu mă hazardez mai mult), pare cinism, nonconformism, așa cum insinuam, să te înfățișezi ca fiind o persoană preocupată de educație și cultură, totodată și împotriva deciziilor emise de un stat recunoscut după zicala „țara ne vrea proști”.
Tehnologia evoluează, istoria pare că se repetă, iar oamenii, în simplitatea lor, par să complice lucrurile. Nu sunt Nostradamus, dar vedem o lume prevestită de filosofi, una în care l-am „ucis sau uitat” pe Dumnezeu, unii argumentând că lumea nouă, modernă ne scapă de vechile probleme, împotriva rezistenței la schimbare afișată de biserici care, pe măsură ce simt că-și pierd adepții, devin tot mai similare unor corporații, mai închegate în capitalism, aidoma unei fiare ce-și înfige ghearele într-un suflet pur – suflet ce spera lumea că va fi un viitor luminat.
Și poate că s-au mai rezolvat din problemele vechi, dar mereu apar altele noi, deja ne confruntăm cu ele, direct sau indirect, însă tu poți avea un rol pe tabla asta de șah, chiar dacă te simți doar un pion. Pentru că, oricum, adevărata bătălie nu se poartă între pioni, regine, nebuni sau regi, ci între cei care dețin tabla de șah și stabilesc următoarele mutări. Ei pot reprezenta pentru tine lupta dintre bine și rău, disputa dintre marile puteri, ori lupte ale societății împotriva sistemului. Așadar tu poți avea un rost în acest „oraș fără teatru”, iar dacă nu-l accepți, te invit să jucăm o partidă de șah. Măcar te consolezi c-ai jucat c-un prieten și, aidoma afirmațiilor lui Emil Cioran, îți păstrezi dorința eternă, înțelegând că (momentan) nu e leac.
Sunt dintr-un oraș fără teatru, iar acesta nu e tocmai un rol de nihilism moral, dar e un rol!
Semnat, nebunul, fost trubadur în altă viață!
Distribuie gratuit prietenilor informație interesantă și de interes pentru a-i ajuta și urmărește-ne pe rețelele de socializare ca să rămâi la curent!
