Roberto Kuzmanovic

Litterae et societatem

Azi, oricine poate fi scriitor, ba chiar își autoproclamă această titulatură, unii părându-mi-se niște actori din commedia dell’arte, rolurile lor pentru societate fiind acelea de bufoni, măscărici care nimic nu au a spune, iar nimicul acela ambalat frumos, cu un plan de marketing, se vinde ca pâinea caldă, apărându-le coperțile pe toate ecranele, umbrind adesea valori preocupate să scrie, să șteargă, să scrie din nou și cu greu lăsându-se convinși de câte-un cititor mai avizat, să publice, nefăcându-și din vânzare un țel, bucuria lor constând adesea în a fi pur și simplu citiți.

Editurile, pe de altă parte, în marea lor majoritate, caută subiecte și ambalaje cu potențial de captare a atenției, neștiind să spună NU unui profit generos provenind din file lipsite de consistență. Desigur, cititorii, din păcate, nu pot avea un cuvânt de spus, ei făcându-se vinovați de „furtul” cărților, prin intermediul internetului, lăsând păgubași scriitorii și editurile. Au dreptate toți și totodată niciunul, neglijându-se cu adevărat literatura de calitate împreună cu creatorii ei și consumatorii/cititorii.

Din literatură se poate face un business, dar uităm că literatura nu este un business. Nu știu de ce înainte de începerea scrierii textului de față îmi veniseră în minte versurile bacoviene: „E toamnă, e foșnet, e somn… Copacii, pe stradă, oftează; E tuse, e plânset, e gol… Și-i frig, și burează”, pesemne nostalgia subiectului care m-a cuprins și nu m-am putut abține să nu le menționez și-n editorial.

Însă, în atâta insensibilitate, indiferență, nepăsare, nonșalanță sau toate deodată, văzute pe bulevardul cotidian, dibui că doar copacii mai inspiră și altceva, deși, văzând și ei toată cruzimea… oftează expirând. Nu mai sunt o noutate dramele pe care le vedem la televizor, însă nici pe rețelele de socializare nu e mai special, diferența făcând-o posibilitatea de a se face auziți postacii. În politică, candidații (mai mult sau mai puțini oportuni) la prezidențiale sunt subiectele de interes (unii dintre ei făcând și pe interesanții) care se afișează peste tot, până la limita spamului – nu mi-ar fi cu mirare să fie depășită limita.

În fond, pe zgomotul ecoului crimelor care au băgat țara în doliu, în economie încă se mai aud gafele lui Dragnea, iar la capitolul educație – era de știut că nici anul acesta nu s-au început cu dreptul cursurile (cu referire la sistemul de învățământ) – în rubricile (dar nu ale noastre) de sănătate, „life&style”, chiar și „tech” întrezărim frecvent articole dubios de credibile, incredibile chiar, majoritatea menite să bage spaima-n noi.

„Consumul excesiv de apă poate fi dăunător” – i-auzi! – deși auzim excesiv la TV să ne adăpăm cu doi litri de lichide pe zi, un nou smartwatch care poate măsura nivelul de stres a apărut pe piață, „pericolele la care sunt expuși copiii pe internet” pare-se că se află la tot pasul, din domeniul cultural arar mai auzim câte-o bucurie, îndeosebi tristeți la regretatele vești cum că a mai murit câte-o valoare a României, încă mai pleacă românii afară din țară, la nivel internațional războaie, incendii, Trump, amenințări și câte cele. Pare haos?

Noutățile sezonului, prezentate la modul general și pe scurt, nu par să încălzească pe nimeni cu nimic. Alte întâmplări, alți oameni, aceleași situații. Toată lumea empatizează cu toată lumea, pe de-o parte, toată lumea se ceartă cu toată lumea, pe de altă parte. Își dau coate fie din invidie, fie din nevoia de a-și face loc. Iar o problemă socială este faptul că oamenii simt nevoia să se exteriorizeze din ce în ce mai mult, dar rămânând din ce în ce mai goi pe dinăuntrul lor.

Cuvinte aruncate în stânga, în dreapta, în van, necesitatea de a se afișa atotștiutori, fapt niciodată demonstrat, mă lasă tot mai rece. Ținta acestor indivizi sunt adesea valorile care, prin muncă, strădanie, dorință, încearcă să facă ceva semnificativ, să creeze, să construiască, să clădească, dar – de parcă nu sunt suficiente legi neactualizate și făcute prost care să le fie obstacol – mai există și-un Gică-Contra, critic de meserie, care să demoralizeze și să descurajeze, ori să provoace disconfort.

Sunt destui (și e suficient pentru convingere să-ndrăznești a întreba vreun vecin despre cum îi merge treaba) oameni, tineri în special, care renunță la a mai cânta, la a mai picta, la a mai scrie, la a mai dansa, la a mai fotografia (am enumerat deja câteva categorii despre care negreșit vă spun că nu e totul roz şi chiar dacă unele par c-ar fi sub lumina reflectoarelor, puțin adepți ai acestora reușesc să strălucească, iar pentru asta trebuie să fie cu adevărat stele).

Actul creator e și el o formă de exprimare, aşadar într-un stat care se vrea a fi democratic și liber, aparent nu ar trebui să fie nimic în neregulă cu exprimarea unei opinii până la urma urmei, dar cu condiția să vorbești aceeași limbă cu cei cărora opinia frumos argumentată le lipsește cu desăvârșire, astfel „nu ești bun de nimic”.

Iată că astfel, mulți se retrag, se reorientează profesional, rămânând în față, la interval, în aplauzele criticilor, cei ce vorbesc aceeași limbă lipsită de cuvinte și rezonează bine-mersi cu trendurile prezente pe podiumul societății, care, dacă li se ordonă să-și tragă chiloții pe cap… cineva trebuie s-o facă!

„Vrem conținut. Cât? Mult, dar să nu fie consistent. Ne cade greu la stomac”. Nația e un pachet de stres, temeri și râvnă! Iar mass-media o ridică la cote maxime.

Consider că noi, ca națiune, ar trebui să fim mai flexibili în gândire, mai permisivi cu lucrurile pe care nu le înțelegem, fără a critica mult, prost și fără rost oamenii pe care nu-i cunoaștem, să ne mobilizăm ceva mai mult decât un simplu „like” sau „share” atunci când ne este solicitat ajutorul și decidem să-l oferim, să cumpărăm lucrurile de valoare care ne plac și să nu avem pretenția la a primi totul gratuit, chiar dacă unii scriitori, spre exemplu, dăruiesc din suflet cărți celor care nu-și permit să cumpere, să nu aderăm la scandaluri doar pentru a ne afla în treabă, să nu credem orice ni se spune doar pentru că așa spune presa și-apoi să aderăm la conflicte monstruoase din care nimeni n-are nimic de câștigat.

În fond, la urma urmei, e un pas. Un altfel de pas. Și fiecare are dreptul de a alege să-l facă sau nu.

Material publicat de către Roberto Kuzmanovic în revista cultural-artistică Vox Authors.

Distribuie gratuit prietenilor informație interesantă și de interes pentru a-i ajuta și urmărește-ne pe rețelele de socializare ca să rămâi la curent!

Servicii de publicitate - Reclama ta aici
Shopping Cart
Scroll to Top