Sunt confundat adesea de către domnițe cu un spirit de pirat purtat de valurile din Caraibe direct spre platourile de filmare hollywoodiene… Observându-le zâmbetul sincer din colțul ochilor pe care încearcă să-l ascundă, cuget că poate că au dreptate.
Pesemne că mai piratez și inimi, vrând-nevrând, prețuindu-le ca pe coroanele din aur pe care le-aș vrea dinadins. Doar așa, să le am, dintr-o pasiune muribundă, neștiind precis la ce mi-ar fi de trebuință. Îndeosebi aș așeza triumfător bijuteriile pe capul unor manechine hâde și le-aș denumi fără vreun efort intelectual, „rege I”, „rege II”, „regină I” și tot așa… Fiindcă n-ar merita tron, ci spectacol!
Sau poate că-și închipuie că aș fi propriul lor rockstar căruia i-ar spulbera fiecare mister până m-ar dezbrăca de orice haină a decenței, îmbibată în miros de tutun, parfum și ușoară transpirație. Uneori mă gândesc că nu eu m-am ales pe mine, ci m-au fi compus ele, nuanță cu nuanță, până când am devenit o statuie pe care nu o (re)cunosc. Și ar spera să mă tăvălească, nerăbdătoare, prin cele mai deocheate fantezii, doar pentru a se amuza apoi aidoma unor spectatori dintr-un teatru la nu știu ce scenă gingașă, neștiind dacă să aplaude sau să-și ascundă râsetele cu mâna. M-ar privi ca pe un refren familiar, dar în realitate aș fi doar ecoul unei strofe pe care n-au scris-o niciodată.
Iar în inocența pupilelor mele, mărturisesc că indiferența sau refuzul e posibil să le atragă și mai mult, neavând încotro decât să le afișez un surâs care în cele din urmă se transformă într-un zâmbet larg. Spre uimirea sprâncenelor mele, unele reușesc să se apropie periculos de mult, invadându-mi intimitățile cu pretexte tipice, răscolind prin mintea mea, ca printr-un dulap plin cu haine abia împăturite. De parcă m-ar cunoaște de-o viață și le-aș fi îngăduit să se strecoare sub pielea mea și li se cuvin mofturi, mi se cuvin… of-uri. Se întind comode printre fiecare fibră și por, fără să observe că mi-ar crește o nouă piele pe dedesubt, dar…
Văzându-mă nevoit să-mi regândesc traseul spre succese, ținând seama faptului că n-aș mai fi doar eu, în singurătatea mea, ci și o sumedenie de dorințe și nevoi variate care necesită întârzieri, popasuri, dragoste pe neașteptate și alte neprevăzute… aș compune un cântec intitulat „Adio, burlăcie!” Și l-aș fredona prin supermarket, pe la metrou sau prin lifturi, ori te miri pe unde ar mai da buzna atitudinea aceea de trubadur celebru într-un duet deșuet cu Etta James. Câteodată, între rafturile cu cărți, ceasuri, parfumuri și pâine feliată, îmi vine să tresar, ca și cum o chitară ar fi scăpat un acord din mine.
Poate c-ar fi felul meu de a fugi de îmbrățișarea valorilor despre care unii consideră că încep a se degrada sau poate c-ar fi modul meu de a-mi lua rămas bun de la o perioadă instinctivă și/sau impulsivă. Poate c-ar fi o luptă între lumină și umbră sau între rațiune și imaginație.
Sau poate pur și simplu e doar încercarea lor de a retușa portretul alter ego-ului. Și nici nu știu că n-am stat locului o clipă.
Distribuie gratuit prietenilor informație interesantă și de interes pentru a-i ajuta și urmărește-ne pe rețelele de socializare ca să rămâi la curent!
