speranța

Speranța că lanțul de probleme e din aur

Speranța, în fond, moare ultima, se spune. Iar când problemele se țin în lanț, capătul tunelului pare din ce în ce mai nesfârșit. Poate unii încă sunt indiferenți și-i urmează-n turme pe alții înarmați până în dinți, până la capăt, în final văzând și ei, dar și ceilalți, o strălucire.

Preferabil să strălucească aur și tezaur, astfel încât să compenseze minusurile din trecut, după cum consideră că li se cuvine? După o criză financiară, urmată de alte câteva probleme semnificative, care  – pe vremea aceea – parcă aveau menirea să ne reamintească faptul că viitorul nu este atât de roz, societatea avea să uite repede trecutul, trăindu-și din plin și neglijent „prezentul”.

Se mai zărea câte-un cititor de ebook-uri ieftine care să emită câte-un citat menit să emane înțelepciune către cercul său de prieteni virtuali, din care reieșea că este cu gândul la viitor, însă a fi cu gândul la viitor, mă îndoiesc că ar însemna a fi pregătit pentru viitor. Și nu se dorește aici contrazicerea vreunui înțelept, n-aș dori să fiu considerat în măsură să o fac, însă o pandemie ne-a arătat că trăim o viață pentru care încă doar ne prefacem că suntem pregătiți să-i… supraviețuim!

Abia atunci, îmi pare, că am primit o palmă aprigă peste față de la mapamondul care începe să se sufoce, iar noi… poate că ar fi trebuit măcar acum să fi întors celălalt obraz. Însă cuget că ne-am scos furcile, topoarele, lopețile și eram pregătiți să ripostăm, căci în același timp au răsunat și voci pe fond religios, etnic, eco, ori feministe gata să reteze ce-au mai scump misoginii, umbrite și ele de LGBT+, iar o încălzire globală sau alte probleme la nivel mondial erau catalogate drept informații din aceeași categorie cu extratereștri.

Războaie din prezent, adesea purtate pe fond istoric, încă mai au puterea să ne arate că „istoria se repetă”, dar îngrijorarea, mă gândesc, ar trebui să cuprindă și ceea ce ar putea să vină, o schimbare menită să ne facă să uităm cu adevărat trecutul, de teama unui prezent care chiar se rezumă la supraviețuire. Să fim oare chiar niște animale care pozează în fundalul superiorității?

Sau poate chiar am evoluat și mai avem o șansă de a ne menține vie speranța? Secolul XXI ne îngrijorează și cu un al III-lea război mondial, capabil de un impact dezastruos pentru planetă, însă nu avem cum să trecem cu vederea faptul că nouă, copiilor, ne-a luat doar XXI de secole să facem mult mai vulnerabilă o casă numită „planetă” care oarecum s-a dovedit sustenabilă de mii de ani, iar poate vreun „Tată”, vreun „Dumnezeu”, ar râde de noi, ar spune: „Copiii nu mai încap, au crescut, curând le trebuie câte o casă la fiecare”. Universul e mare, nu?

Până atunci, conștientizarea globalizării pare un act de maturitate, însă tocmai că este în curs de șlefuire, implicit implementare, este contestată de unii, ignorată pentru că nu este perfectă, astfel că devine o speță care pesemne ar trebui să ne preocupe.

Totuși, o unificare impusă de „frații cei mari”, pe fondul unor supărări care nu se uită (istoria), ori pe fondul individualismului, duce din nou la etichete și arătat cu degetul, iar răspunsul nu pare să fie altul decât evidențierea degetului mijlociu.

Se nădăjduiește ca tehnologia să fie cea care, chiar dacă întărește lanțul de probleme, să rezolve toate dificultățile și să mai avem speranță. Și ar fi frumos să fie așa, însă tare mi-e că, dacă Soarele este resursa Tatălui, iar noi ne încărcăm bateriile de la el, repet, tare mi-e că doar ne batem cu pumnul în piept că avem, putem, rezolvăm doar apelând la Tata, fapt care – prin prisma maturității – ne-ar descalifica instant pentru argumentul „sunt adult, știu ce fac”.

Distribuie gratuit prietenilor informație interesantă și de interes pentru a-i ajuta și urmărește-ne pe rețelele de socializare ca să rămâi la curent!

Servicii de publicitate - Reclama ta aici
Shopping Cart
Scroll to Top