Provocări întâmpinate de arhitect în România cu Anamaria Bancea

Despre ce provocări întâmpină un arhitect în România, care sunt părțile frumoase și cele mai puțin plăcute în acest job ne povestește Anamaria Bancea.

Frank Lloyd Wright spunea Arhitectura este arta mamă. Fără o arhitectură a noastră, nu avem sufletul civilizaţiei noastre proprii. / Un doctor îşi poate îngropa greşelile, însă un arhitect nu poate decât să-şi sfătuiască clienţii să planteze viţă de vie.

Un subiect controversat îmi pare a fi arhitectura ca formă de artă. Opiniile par a fi împărțite în două tabere, adesea împărtășite prin școlile de profil sau tot soiul de cabinete, anume cea în care se subliniază faptul că arhitectura este una din principalele arte, prezentările grafice fiind create de mâna artistului, având la bază, totodată și expozițiile cu tematică a lucrărilor ca opere de artă și cea în care se evidențiază desenul tehnic, care cu utilitatea sa strictă și normativă, nu necesită cunoștințe și abilități artistice, iar talentul artistului nu devine un factor fundamental pentru arhitect. Cunoașterea detaliilor tehnice și acuratețea acestora nu sunt negate, dar calitatea artistului se consideră că nu își are locul și nu îmi pot explica de ce, cert e că discuțiile acestea în contradictoriu duc, în opinia mea, la aceeași concluzie: în prezent avem dispozitive care pot înlocui parțial munca arhitectului. Ca argumentare a concluziei fac trimitere la proiectarea, cu ajutorul softurilor, designului tridimensional. Acest lucru ne poate duce cu gândul că desenul arhitectural s-ar putea perima. Totuși, să fie oare așa?

Nu este deloc greșit să afirmăm că utilizând computerul economisim timp și efort ceea ce face ca efectuarea sarcinilor să fie mai eficiente și practice. Aceste noi oportunități inedite își dovedesc utilitatea, însă nu vor putea înlocui niciodată talentul arhitecților în ceea ce privește evaluarea esteticii, asortarea culorilor sau vederea în spațiu. Până nu demult puteam spune că arhitectura presupunea și o muncă titanică: compasul, rigla, echerul, tușul și culorile sunt doar câteva din instrumentele folosite pentru care proiectele au fost adevărate opere de artă. Acum talentul lor poate fi dus la un alt nivel mult mai simplu.

Dezvoltatorii au în minte mai degrabă cifre, decât un stil anume. – Anamaria Bancea

Vă invit să asistați la o discuție despre arhitectură chiar cu un arhitect. Și nu unul oarecare, ci cu Anamaria Bancea care este și autoare de carte. Așadar, o trecere în revistă despre arhitectură și nu numai.

După ce a semnat mai multe articole din domeniul arhitectural în reviste de profil, de-a lungul timpului petrecut în SUA, Anamaria Bancea, arhitect de profesie, și-a dezvoltat și o altă latură, anume cea de scriitor de ficțiune realistă.

A debutat în 2017 cu „Restituirea” – o carte apreciată de oameni de cultură a căror cuvinte cântăresc greu, inspirându-se pentru roman din ceea ce a văzut într-un autobuz. De aici reiese că Anamaria Bancea are capacitatea de a-și găsi surse de inspirație acolo unde alții văd banalul, reușind să transforme în artă tot ceea ce vizualizează – valabil atât în domeniul literar cât și în cel arhitectural.

Interviu cu arhitectul Anamaria Bancea

Azi vom încerca să discutăm cu Anamaria Bancea – arhitectul și să aflăm mai multe despre activitățile sale și despre tainele arhitecturii. Propun să aflăm care a fost primul său proiect!

Anamaria Bancea: Primul meu proiect, care pe hârtie, de fapt, nu a fost al meu? Un coteț pentru vreo o mie de pui. Vorbesc foarte serios. Vrei detalii despre sistemele de hrănire a păsărilor? Gabaritele incubatoarelor nu le mai țin minte pe dinafară. Eram deja la al doilea job, și pe acest proiect nu l-a vrut nimeni, așa că mi l-am însușit. Știu că nu se va scrie vreo monografie despre el, dar acesta e chiar primul. Să nu te gândești că a fost simplu, un fel de cotețul bunicii de la țară. Da, chiar și pentru o astfel de clădire trebuie un arhitect.

Însă, în 2003 mi-am dat demisia. Un fost coleg m-a recomandat unei prietene de-ale lui, care dorea să renoveze o casă mică și veche. Casa inițială se afla într-un oraș din vecinătatea celui în care locuiam, și pe lângă cele care îi erau vecine, arăta într-adevăr ca o dărăpănătură. A fost o provocare și prin prisma faptului că pentru prima dată, eram responsabilă și de partea administrativă, de relația cu primăria localității, de studierea codului local de construire și așa mai departe.

În America, legile sunt clare și simple, iar la primărie am primit toate informațiile de care am avut nevoie, pe loc. În colaborare cu asociatul meu din vremea respectivă, am purces la treabă și, dintr-o casă parter, am realizat una cu etaj și mansardă, refăcută aproape integral. A fost interesantă și urmărirea șantierului pe care am fost de multe ori. Cum spuneam, sistemul constructiv este complet diferit, casele sunt pe structură din lemn și se ridică extrem de repede. Țin minte că utilajele au venit la începutul primăverii lui 2004, iar în toamnă era totul finalizat. Beneficiara a fost foarte încântată de rezultatul care a dus și la alte comenzi, la recomandarea ei.

Arhitectura în România este… ?

A.B.: Din păcate, consider că este mult subapreciată. Nu sunt singura dintre colegi care are această părere, drept pentru care ne-am constituit într-un grup de acțiune, s-o readucem acolo unde îi este locul. Mai multe detalii nu-ți dau acum, deoarece aș termina tot timpul interviului doar cu tema asta.

Enumeră-mi trei bijuterii arhitecturale din țara noastră și trei bijuterii arhitecturale din lume care te-au impresionat foarte mult.

A.B.: Trei bijuterii… este destul de dificil ce-mi ceri, să știi! La noi în țară consider că avem mai degrabă ansambluri care constituie în sine bijuterii. De pildă Parcelarea Ioanid în București, adică zona Bd. Dacia, Grădina Icoanei și Str. Polonă. Eu una nu mă satur să mă plimb pe acolo, mereu descopăr detalii. De multe ori mă gândesc cum arăta acel București – din vremea când ele erau noi. Am întrebat-o odată pe o soră a bunicului meu, care locuia relativ aproape, cine erau cei care comandau astfel de locuințe. Mi-a spus că erau ambasadori, industriași, mari negustori.

Mă bucur mult când observ clădiri restaurate pe bune. Clădirile lui Horia Creangă le consider bijuterii. Petre Antonescu are și el câteva clădiri minunate. Ambii sunt exponenți ai raționalismului interbelic, stil care mie îmi place foarte mult. Sunt multe, fiecare cu acel „ceva”, care îmi face extrem de dificilă alegerea.

Am făcut recent o plimbare la Constanța, după mai mulți ani, și am revăzut zona Pieței Ovidiu. Este alt areal care pe vremuri a fost splendid. Sunt câteva clădiri restaurate, altele din care a rămas în continuare doar o coajă. Ar putea fi iar o bijuterie, mai ales cu potențialul estival al orașului.

M-a impresionat foarte mult Berlinul, dacă e să vorbim de arhitectura din afara țării. S-a construit enorm acolo și s-a construit bine și frumos, proiecte semnate de nume mari ale arhitecturii contemporane, cum ar fi Norman Foster sau Daniel Liebeskind. O clădire la care m-am uitat și tot uitat este Lloyd’s, din Londra, a lui Richard Rogers. E ca o mașinărie, ca un mecanism de ceas! Fotografiile nu au cum să redea realul, toate detaliile pe care le poți vedea de aproape, șuruburile din inox aparente, prinderile sudate ale balustradelor, colierele tubulaturii, care au fost ele însele înglobate în estetica arhitecturală a clădirii. Tot în Anglia, am fost copleșită când am văzut The Shambles, în York. Case construite pe la 1300… minunate!

Ce proiecte importante ai avut de-a lungul activității tale profesionale

A.B.: Sunt foarte mândră de un monument care a fost realizat în Statele Unite. Nu este ceva măreț, dar ideea mea a fost primită cu entuziasm. Este un monument comandat asociației pe care am menționat-o, de către o filială locală a unei societăți de veterani din orașul Florida, statul New York, care dorea ca acest monument să cuprindă toate armele cu care s-a luptat de-a lungul vremii. Eu m-am gândit la steagul împăturit, care se oferă familiei oricărui militar căzut la datorie. A fost realizat exact așa cum am prezentat eu macheta. Am fost invitată la ceremonia de dezvelire, care a avut loc în 2011.

Alt proiect notabil este conacul de la Greaca, de la Domeniul Seniorilor. Este o clădire care a ieșit foarte bine. Beneficiarul a dorit să păstreze spiritul arhitectural al unui conac interbelic, care din păcate nu a mai putut fi salvat deoarece era prea distrus. Amplasarea însă e splendidă, cu privire către terasele Dunării. Interioarele au fost realizate de alți colegi, dar  refacerea clădirii în sine îmi aparține.

Un proiect drag, dar care din păcate a rămas „de sertar”, a fost o clădire mică de birouri în București. Amplasamentul era dificil, în vecinătatea unei clădiri monument, și am dorit, ca prin soluția noastră, să nu îl afectăm deloc. Țin minte ce brainstorming am făcut în atelier, până am găsit ideea potrivită. Îmi pare rău că nu s-a realizat, dar anul 2009 nu a fost blând cu nimeni.

Care sunt, în opinia ta, tendințele arhitecturale românești în anul acesta și/sau anii următori?

A.B.: Mă consider un arhitect competent, dar să-mi dau cu părerea despre „tendințe” nu cred că e cazul. Eu una îmi doresc o normalizare din punct de vedere birocratic. De multe ori e mai multă alergătură după avize și hârtii, decât arhitectură.

Spune-ne mai multe despre profesia ta, despre tipul de clienți, despre nivelul așteptărilor lor.

A.B.: Despre profesie? E prea puțin cunoscut ce face un arhitect – sau așa mi se pare de multe ori. Dincolo de concept, un arhitect este un coordonator, este cel care trebuie să aibă viziunea de ansamblu a produsului finit.

Nu știu dacă e cunoscut faptul că un constructor oferă o garanție de (să zicem) cincizeci de ani pentru o clădire, dar arhitectul e responsabil pe toată durata ei de existență. E dureros când pregătirea de atâția ani e dusă în derizoriu de cei care vor „decât o ștampilă”, dar e și grozav atunci când arhitectul e lăsat să-și facă meseria.

Colaborarea arhitect – beneficiar e crucială, mai ales în domeniul rezidențial. De multe ori mi se pare că trebuie să fie similară cu cea dintre un client și psihologul lui: în fond, arhitectul creează spațiul în care niște oameni își vor trăi existența pentru mai mult sau mai puțin timp. Există rațiuni estetice, dar și aspecte funcționale care trebuie luate în considerare.

Trebuie multă răbdare, uneori, în a explica de ce este bun un vestibul la intrare, sau de ce să „arunce bani” pe o articulație între garaj și restul casei. De multe ori, la amenajarea unui apartament, mă străduiesc să-i conving să nu renunțe la cămări sau debarale. Da, nu vorbim de lucruri spectaculoase, de chestii sexy și glamour, dar sunt detalii importante pentru viața de zi cu zi.

În opinia mea, e foarte frumos să ai mozaic italienesc în baie, dar e degeaba dacă un umil mop trebuie depozitat după ușă, la vedere. Recunosc, atunci când proiectez o locuință privesc cât pot de mult și din perspectiva utilizatorilor. După ce planul „funcționează”, pot să trec la partea estetică, la găsirea proporțiilor potrivite pentru ferestre, la culori și materiale.

Încotro se îndreaptă echipele Birourilor de Arhitectură din România atunci când vine vorba de locuințe de lux?

A.B.: Nu pot să răspund în numele altor arhitecți, dar știu câteva case care n-ar arăta deloc rău în Beverly Hills.

Care sunt factorii nedoriți apăruți într-un asemenea proiect de arhitectură și ce ar trebui să știe beneficiarii construcțiilor pentru a-i preveni?

A.B.: Pot fi mulți, unii imposibil de anticipat. Ca exemplu, uite consolidarea unei clădiri care acum este în execuție. Nimeni nu s-ar fi gândit că vom găsi trei adâncimi diferite de fundare, în subsol. Altul poate fi dorința unui beneficiar de a face ceva ilegal, prin care nu respectă regulamentul de urbanism al zonei. M-am lovit uneori de încăpățânarea unor beneficiari care doreau morțiș un lucru pentru că le plăcuse lor văzându-l într-o poză, și refuzau să priceapă că ce vor ei va crea o punte termică.

Ce stil arhitectural preferă investitorii?

A.B.: Depinde de buget, de scopul final al construcției. Nu se gândește nimeni la Palatul Versailles dacă are nevoie de o hală industrială. Un împătimit al minimalismului nu va dori bosaje și mascaroni pe fațadă. Dezvoltatorii au în minte mai degrabă cifre, decât un stil anume. Din nou, este ceva personal.

Prima casă pe care am realizat-o în România este o construcție pentru care mi s-a spus clar că se dorește a fi „clasică”. M-a ajutat experiența americană, unde modernismul nu este prea căutat în domeniul rezidențial. A ieșit foarte bine și o consider una din cele mai frumoase case din Chiajna.

În încheierea primei părți, deoarece știm că iubești Bucureștiul, spune-ne câte ceva și despre arhitectura capitalei și poveștile ei.

A.B.: Să știi că și eu aflu multe lucruri noi, din ceea ce citesc pe internet sau din tururile ghidate care au devenit din ce în ce mai multe și mai interesante.

Mă bucur că există oameni pasionați care dezgroapă tot felul de istorioare despre diverse zone sau clădiri. Bucureștiul istoric, cât a rămas din el, este un oraș neexplorat în totalitate.

De multe ori îmi face plăcere să fiu turist prin București așa cum mă duc într-o capitală a altei țări. Despre arhitectura orașului s-au spus multe, de către oameni mai avizați ca mine, așa că îmi voi exprima propriile păreri. Bănuiesc că această dragoste pentru oraș își are rădăcina în relația cu bunicii.

Ți-am povestit, în interviul precedent cred, despre bunica mea profesoară de limba română, căreia îi plăcea să-mi povestească tot felul de lucruri din tinerețea ei. Cu bunicul era o plăcere să merg undeva, era un adevărat GPS uman. Inginer de telecomunicații fiind, a participat la șantiere atunci când s-au montat cablurile de telefonie în oraș. Îmi zicea despre locuri care mai există încă, sau cele care nu mai sunt: ce și mai ales cum era acolo pe vremea lui, tot felul de întâmplări. Nu mai țin minte povestea efectivă, ci starea pe care mi-o transmitea; mă transporta în alte timpuri.

Vezi tu, consider că atunci când îți place un oraș, plăcerea e dată de atmosfera locului. Ca turist, sunt o mare amatoare de vizionat strada. Arhitectura contribuie covârșitor la spiritul locului – am menționat mai devreme Berlinul, pe care îl consider un exemplu.

De ce place arhitectura veche? Deoarece pentru noi, trecuți prin demolări și reconstruire socialistă, are caracter și personalitate. Asta nu înseamnă că trebuie să ne ținem cu dinții de orice construcție mai bătrână de cincizeci de ani.

Uneori sunt întrebată ce părere am despre anumite inserții noi din oraș. Sincer, majoritatea mi se par urâte, într-adevăr. Dar nu tot ce e nou, beton-oțel-și-sticlă, înseamnă ca e rău. La Munchen am văzut o plombă realizată de Herzog & de Meuron pe Theatinerstrasse, între două clădiri de secol XIX. Este excelentă! De ce? Păstrează scara și proporțiile clădirilor învecinate, iar fațada din metal perforat nu deranjează deloc.

Uite, un exemplu bun de la noi, în opinia mea, este refacerea Hanului Gabroveni. Când s-a anunțat proiectul, au fost comentarii furibunde pe internet, promițând apocalipsa locului. Ei bine, rezultatul este spectaculos, zidurile vechi alături de elemente de arhitectură nouă. În vecinătate s-a refăcut un club. Tot etajul clădirii a fost reconstruit, pe structura metalică. Mie îmi place foarte mult, alăturarea de vechi și nou e mai mult decât reușită, pentru că păstrează acele elemente definitorii, scara și proporția. Tot acolo mai este o clădire nouă, a cărei adresă îmi scapă acum.

O inserție foarte bună, cu o arhitectură 100% modernă. Grand Hotel de Boulevard, vis-a-vis de Casa Armatei iar este un exemplu de restaurare de calitate. Cărturești Carusel e deja în albume de arhitectură. În spatele Casei Oromolu din Piața Victoriei s-a construit o clădire de birouri care mie îmi place foarte mult. Înglobează frumos partea veche, fără s-o copleșească.

Înțeleg teama celor care văd câte o clădire veche demolată, și se întreabă „oare ce monstru P+8 o să răsară în loc?”. O am și eu, să știi, pentru că asemenea clădiri sunt ca o pată de noroi pe o rochie de bal. Mi-ar plăcea foarte mult să apuc să văd cu propriii ochi cum casele rămase prin cartiere se renovează și ele, nu doar clădirile importante.

Sunt atâtea exemple de Art Deco prin București! Clădiri în stil neoromânesc ale căror decorații din piatră se pierd în stratul de praf necurățat de zeci de ani. Bloculețe interbelice care au curți interioare cu un farmec al lor… Nu pot decât să-i îndemn pe curioși să iasă la plimbare și să se uite în jur cu intenție, nu doar să privească.

Îți spun citatul meu preferat, al lui da Vinci: „Uită-te până vezi”. Pentru București este cu atât mai potrivit. Avem un oraș pe care nu îl iubim destul.re nu îl iubim destul.

Continuăm cu partea a doua a discuției în care vom acorda atenție literaturii.

Cine ar fi crezut că arhitectura şi literatura pot găsi un punct comun? Autoarea romanului Restuirea – publicată la Crux Publishing ne demonstrează că aceste domenii se pot combina armonios rezultând un roman postmodern excepţional. Vă invităm să o cunoaşteţi pe Anamaria Bancea și în calitate de scriitoare!

Ce nu știe Internetul despre Anamaria Bancea?

Anamaria Bancea: Multe! Dar uite, ceva ce chiar uitasem, pentru că nu am mai făcut de mult: îmi place (sau îmi plăcea, sunt ani de atunci) să meșteresc machete. Vorbeam cu cineva drag chiar acum câteva zile despre niște diorame, și mi-am adus aminte de vremurile când făceam machete din te miri ce. De unele îmi pare rău că s-au pierdut. Tata îmi strângea tot felul de cartoane colorate și folii transparente. Un lipici rapid era aur!

Iată, acum a aflat Internetul despre această pasiune.

Postmodernism, Restituirea, București, arhitectură. Ce leagă aceste lucruri între ele?

Anamaria Bancea: Nu sunt o adeptă a categorisirii pe specii literare, sincer. Eu personal, habar n-am avut că romanul meu intră în „postmodernism”. Las aceste lucruri pe seama criticilor, eu scriu cum consider și cum mi se potrivește.

Iubesc Bucureștiul, cu toate păcatele și neajunsurile lui. Există locuri care mi-au rămas în minte, care mi-au spus ceva la un moment dat, și m-am bucurat să le pot insera în carte. De pildă, eu știu precis în care clădire din Piața Amzei are biroul domnul Cruțescu. Că tot vorbeam de categorii mai devreme, aici pot mărturisi că modernismul interbelic mi se pare cea mai frumoasă perioadă a arhitecturii din România. Pentru mine este decorul întregii povești, chiar dacă nu transpare mereu. De fiecare dată când intru într-o astfel de clădire, arhitectura ei în sine îmi recreează atmosfera de atunci, există mai mult decât „pereți” în jurul meu. Cred că asta m-a ajutat mult în carte, și îmi place să-mi imaginez scene dintr-o perioadă pe care o cunosc din povestirile bunicilor. Așadar, despre postmodernism nu sunt sigură, dar cartea, orașul și arhitectura în mod cert s-au împletit, chiar dacă nu am făcut-o conștient.

Ai băgat patru oameni într-un autobuz și ți-ai făcut de cap cu ei. Spune-ne mai multe informații despre personaje, dar și despre carte.

Anamaria Bancea: Mă amuză cum spui, că mi-am făcut de cap cu ei. A fost o perioadă în care am circulat mult cu autobuzul și e mai interesant să te uiți la lume, spun eu, decât să stai cu nasul în telefon. Ideea de început a cărții e mai veche, de câțiva ani buni. Dar pe vremea aceea sufeream de un blocaj cumplit :). Pur și simplu mi-a plăcut să îmi imaginez cum ar putea fi viața unui bărbat, sau a unei femei, oameni cu care m-am intersectat doar preț de două-trei stații. Acești oameni coboară, posibil să nu-i mai văd vreodată, dar au viața lor, au o casă, poate o familie, bucurii și dureri. Mă gândeam pur și simplu, privind pe furiș, „oare cine ești tu?”.

Ideile mi s-au coagulat încet. Pe pagina de gardă a cărții scrie că ea n-ar fi existat fără Dan Rădoiu, un scriitor extraordinar care m-a învățat ce înseamnă craft-ul scrierii. Dan este cel care a dat un bobârnac pietricelei care s-a transformat în avalanșa de optzeci și cinci de mii de cuvinte. I-am spus ce mi se învârtea mie prin cap. Inițial, chiar ne gândisem să facem un tandem, deoarece și lui îi plăcuse ideea cu străinii în autobuz. Așa că m-am pus la calculator și episodul lui Jeni din primul capitol l-am scris într-o seară. I-am trimis lui Dan ce am scris, iar el mi-a răspuns că o altă voce nu are ce să caute acolo, să continuu singură, dar să continuu. Asta am și făcut, și am terminat primul capitol, cu cele patru personaje din lumi diferite. Nostim este ca pe Jeni chiar am văzut-o în 300! Tatuajele ei nu sunt o pură invenție. Și Dodo mi-a trecut prin fața ochilor, eram la un concert la Green Hours. Vezi, anumite lucruri se leagă în carte, chiar prin ricoșeu. La Mihnea mi-a plăcut contradicția, care sunt convinsă că e prezentă în viața multora. Și cu Mimi m-am întâlnit de multe ori, noi toți trecem pe lângă ea aproape zilnic.

Un alt punct în care Dan a avut o influență decisivă a fost cel în care am terminat primul capitol. Țin bine minte când, spre stupoarea mea, mi-a zis: „Bravo! Acum adună-i pe toți!”. Nu pricepeam nimic. Eu spusesem ce am avut de spus, pentru mine povestea se terminase, nu vedeam alt final. M-a împins de la spate, am făcut și un brainstorming cu el, să găsim modalitatea plauzibilă de a aduna patru străini. Așa au apărut doamna Puchici și domnul Cruțescu, oarecum din neant. Eu am continuat să scriu, în timp ce Dan ținea harta unui drum care mie îmi era încă necunoscut: cum să fiu atentă la coerența unui personaj, la vocile fiecăruia, la logica internă a poveștii. Făcând aceste lucruri pe măsură ce puneam pe hârtie, când i-am trimis manuscrisul Andreei Sterea, era deja într-o formă aproape „bun de tipar”.

Abordezi SF-ul, realismul magic și postmodernismul. Pe unde ai mai publicat și unde te vor putea citi persoanele interesate?

Anamaria Bancea: Tot ce am mai publicat, povestiri scurte, pot fi găsite pe http://povesti-absurde.ro/author/anamaria-bancea/ Doresc să continui colaborarea cu Crux Publishing, care este una foarte bună. Cu Andreea Sterea mă înțeleg de minune, suntem pe aceeași lungime de undă, ceea ce e important.

Urmează ceva scrieri noi?

Anamaria Bancea: Bineînțeles că vor urma. (Zâmbește). Am în lucru o poveste nouă, dar nu pot spune când va fi gata. Am avut o perioadă în care concentrarea mea a fost în altă parte. Însă, după această lansare, ar fi cazul să-mi suflec mânecile și să reiau treaba.

Când ai simțit prima dată că ai un cuvânt de spus în literatură?

A.B.: Sincer? Niciodată! (Zâmbește). Nu am scris vreun cuvânt cu gândul acesta, am scris pentru că am simțit să scriu despre un subiect. Dacă ceea ce scriu place, atunci sunt mulțumită.

Care este prima ta amintire legată de cărți?

A.B.: Cărțile sunt intrinsec legate de bunica mea, care a fost profesoară de română. Cred că prima amintire este legată de „Prâslea cel voinic și merele de aur”, de Petre Ispirescu. Mai am cartea, deja tocită la colțuri și cârpită cu bandă adezivă. A fost o poveste pe care ai mei, sau bunicii, trebuiau să mi-o citească cel puțin o dată pe zi.

Cum arată ritualul tău la masa de scris? Ai anumite tabieturi de scriitor?

A.B.: Nu am niciun ritual. De regulă scriu seara, după ce știu că mi-am terminat treburile la birou, că nu mai sună telefonul, câinii au mâncat și dorm. Dar nu înseamnă că acest lucru e bătut în cuie. Scrisul are o anumită libertate, ceea ce pentru mine înseamnă și o savoare aparte.

Cum arată o zi obișnuită pentru Anamaria Bancea atunci când nu lucrează?

A.B.: Dacă am o „zi leneșă”, asta înseamnă dimineți foarte lungi! (Zâmbește) Îmi beau cafeaua pe îndelete, o cană mare. Citesc tot felul de articole pe net, am grijă de ce e nevoie prin casă… nimic senzațional. Uneori ies cu prietenii, alteori vreau să stau cu mine însămi. Compensez rigorile profesionale cu o viață personală spontană.

Cum se împacă arhitectura cu scrisul?

A.B.: Interesantă întrebare. Mi s-a spus că din felul în care scriu se vede pregătirea mea de arhitect. Motivul pentru care zic ca e interesant este acela că niciodată nu mi-am făcut un plan al unei povestiri, o structură. Probabil că e compensarea de care vorbeam mai devreme. După atâția ani de profesie, vin oarecum de la sine direcția şi proporția. Așa cum îmi dau seama că ceva e bine sau e în neregulă uitându-mă pe niște planuri, tot așa simt dacă povestea bate pasul pe loc, sau o ia pe arătură. Nu cred că e ușor de explicat.

Ce parte a jobului de arhitect îți place cel mai mult și, dacă e cazul, care parte îți displace?

A.B.: Îmi place să creez spații, îmi place sa găsesc cea mai bună cale ca acestea să funcționeze bine. Consider că am un simț bun al proporției, drept pentru care îmi place să studiez rapoartele în planuri, în volume. Asta e munca de creație, cea pentru care tinerii se duc la școala de arhitectură. Îmi place să merg pe șantier, să văd cum ceva atât de abstract ca o secțiune devine realitate.

Partea neplăcută este smârcul legislativ. Avem șapte sute optzeci (780!) de reglementări care țin de construcții, multe din ele care se bat cap în cap. Cred că am spus destul cu asta.

Un mesaj pentru cei care ar fi interesați să citească “Restituirea”?

A.B.: Dacă mai aveți bunici, ascultați-le poveștile. Sunt generații care dispar, însă poveștile lor merită păstrate. Și sper să vă placă, și poveștile și cartea!