Omul nu se dezvoltă singur. Se dezvoltă în relație. Există o idee care revine constant în cabinet, uneori formulată explicit, alteori doar trăită, simțită, dusă în corp și în relații: „Trebuie să mă descurc singur.”
O idee care, la prima vedere, pare matură, responsabilă, chiar admirabilă, dar care, privită mai atent, ascunde adesea o istorie mult mai veche, una în care singurătatea nu a fost o alegere, ci o necesitate.
Psihologia dezvoltării în contextul relațional
Psihologic vorbind, omul nu se dezvoltă în izolare. Nu își reglează emoțiile singur, nu învață cine este prin introspecție pură și nu ajunge la un sentiment stabil de sine doar prin voință sau autodisciplină. Dezvoltarea psihică are loc în relație, prin relație și, uneori, în ciuda relației, atunci când aceasta nu a fost suficient de conținătoare.
În calitate de psihoterapeut integrativ, pot spune că primele noastre experiențe emoționale nu sunt organizate în cuvinte, ci în trăiri corporale, in senzații difuze de siguranță sau de pericol, de apropiere sau de abandon. Copilul nu știe cine este, dar simte dacă este dorit, dacă este primit, dacă emoțiile lui sunt tolerate sau dacă devin prea mult pentru adultul din fața lui. Din aceste micro-experiențe, repetate zilnic, se conturează o hartă interioară a lumii și a propriei persoane.
Adaptarea timpurie și formarea adultului funcțional
Dacă celălalt este disponibil, previzibil și suficient de stabil, copilul învață, fără să știe că învață, că lumea este un loc relativ sigur și că el însuși merită un loc în ea. Dacă, dimpotrivă, celălalt este absent, copleșit, critic sau imprevizibil, copilul nu concluzionează că adultul are limite, ci că el trebuie să se adapteze, să se ajusteze, să devină mai puțin, mai cuminte, mai atent, mai responsabil decât ar fi fost firesc pentru vârsta lui.
Așa apare ceea ce numim adesea, prea simplificator, „adultul funcțional”. Un adult care face, care duce, care rezistă, care se descurcă, dar care trăiește cu o tensiune de fond, cu o oboseală greu de explicat și cu o dificultate reală de a cere ajutor fără vinovăție. Nu pentru că nu ar ști cum, ci pentru că, la un nivel profund, relația a fost asociată mai degrabă cu adaptarea decât cu sprijinul.
Reactivarea structurilor vechi în viața adultă
În viața adultă, aceste structuri timpurii nu dispar. Ele se reactivează în relațiile de cuplu, în prietenii, în raportarea la muncă, în felul în care cerem sau nu cerem, în felul în care suportăm apropierea sau, dimpotrivă, ne retragem exact atunci când celălalt devine important. De multe ori, reacționăm nu la prezent, ci la ceea ce relația trezește dintr-o istorie veche, una în care a fi dependent a fost riscant.
De aceea, ideea de autonomie absolută este mai degrabă o apărare decât un semn de maturitate psihică. Maturizarea nu înseamnă să nu ai nevoie de nimeni, ci să poți fi în relație fără să te pierzi și să poți fi singur fără să te abandonezi. Este un echilibru care nu se construiește intelectual, ci relațional, prin experiențe corective, prin întâlniri suficient de sigure, printr-un proces lent de dezvățare a vechilor strategii de supraviețuire.
Relația ca spațiu de vindecare și conștientizare
Cum ar fi să te întrebi nu cât de independent sunt, ci ce se întâmplă în mine atunci când am nevoie de cineva. Ce emoții apar, ce gânduri, ce tensiuni în corp, ce impuls de a mă retrage sau de a controla. Pentru că, adesea, acolo se află nu slăbiciunea noastră, ci povestea unei adaptări care, cândva, a fost necesară.
Iar relația, fie ea terapeutică sau personală, nu vindecă prin simpla ei existență, ci prin posibilitatea de a fi trăită diferit, mai conștient, mai lent, cu mai mult spațiu pentru ceea ce nu a avut loc la timpul potrivit.
Distribuie gratuit prietenilor informație interesantă și de interes pentru a-i ajuta și urmărește-ne pe rețelele de socializare ca să rămâi la curent!
