Relații toxice în cuplu, în România: cauze și efecte!
Despre cauzele și efectele relațiilor toxice în cuplu, în România și… nu numai. De la abuz emoțional și până la violență fizică.
Nitam-nisam, observam de câteva zile bune, în această perioadă tulbure (dar când a fost vreodată limpede?) că mi-este inundat creierul cu informații despre relații disfuncționale în cuplu. Atât transmise din partea micului meu cerc de prieteni, că, deh, mai au și unii dintre ei dileme mai mici sau mai mari, cât și din partea presei, respectiv a internetului. Cele din urmă surse tratează subiectul despre un anumit cuplu de parcă ar fi avut importanța vreunui sfârșit al lumii. Pesemne sfârșit din acela ce se tot anunță anual și lumea nu mai crede nici de-al dracu. Intens dezbătut, precum o cascadă cu ale sale spume, ulterior risipindu-se-n curgerea lină spre „acolo” și spre „niciunde”. Aparent, este doar sfârșitul relației toxice a celor care acum își cam spală rufele-n public.
Pe de-o parte, e bine că sunt mediatizate și astfel de evenimente, întocmai că susține conștientizarea la nivel național. Aceste întâmplări, aparent banale sau tabloidizate scot la suprafață doar o parte din iceberg, însă fenomenul social este mult mai profund, determinându-mă să punctez câteva aspecte esențiale.
Personal, nu sunt interesat de astfel de subiecte, dintr-un respect pe care mi-l acord, văzându-mi de lungul nasului, totodată respectând intimitatea din viața fiecăruia. Cu necazurile și fericirile lor adunate într-un mod tumultos și dinamic; căci felul în care sunt gestionate nevoile afective și fricile, conform Bowlby și Ainsworth, scot la suprafață tipare dezvoltate în copilărie, amplificate în cuplu. Și totuși, nu e prima dată când constat și scriu despre felul în care oamenii-și arată colții reciproc. Pentru a-și apăra credințele, generează un haos de opinii ce alimentează aceleași comportamente moștenite genetic din vremuri de altădată, incompatibile, deci, cu aspirațiile cotidiene. Accentul se cuvine să fie pus pe factorii care declanșează toxicitate, pe soluții care-i elimină sau îi țin sub control și mai puțin pe vedete de carton. Astfel spus, acest tip de situație nu constă numai în dinamica de cuplu, ci și-n felu-n care societatea reflectă și amplifică conflictele.
Nu știu dacă merită adusă în discuție posibilitatea de schimbare a convingerilor celuilalt, dar cu si(n)guranță putem vorbi despre „schimbarea începe cu tine”. Și despre promovarea educației comportamentale în folosul cuplurilor, aidoma în relație cu ceilalți, susținute de câteva instituții avizate, respectiv de culte – fiind de trebuință să-și adapteze discursul la vremurile actuale. Astfel de abordări ar aduce niscaiva beneficii tuturor părților implicate. Mai mulți adepți care vor simți că rezonează cu un mesaj care poate avea aplicativitate în viața reală. Consiliul Europei și OMS, confirmă prin cifrele expuse privind abuzul în cuplu, nevoia unor politici publice clare și sprijin dedicat victimelor, indiferent de sex. Dar constatarea disfuncțiilor e insuficientă fără a fi stabilit concret ce e de făcut.
Așadar, ar fi necesare soluții practice pentru relații toxice?
Îndeosebi, ne place sau nu să credem, în țară sunt la ordinea zilei problemele în relații toxice. Fie că ne referim la înșelare, la trădare, la agresiuni fizice sau presiuni psihice în căsnicii, ori la comportamente lipsite de orice demnitate, ele fac parte din agenda multora de lângă noi. Asemenea Annei Karenina, care înfruntă convențiile sociale, dar plătește prețul pasiunii în romanul lui Tolstoi, și noi trebuie să recunoaștem că idealurile romantice pot intra în conflict cu realitățile dure ale intimității.
Raportul „In a Relationship – Iubirea și abuzul la Gen Z & Alpha” din 2024, ne arată că tinerii cu vârste cuprinse între 14-25 ani sunt expuși abuzului emoțional sau a altor forme de abuz, precum cel digital, fizic, sexual sau financiar. Iar în 2023, spre exemplu, au fost înregistrate în jur de 23.000 de divorțuri în România. Motivele? Adulter, gelozie, violență, consum alcool, conform INS. Căsnicia lor având o durată de circa 9-10 ani. În spatele acestor cifre se află realitatea culturală și emoțională care influențează percepția lumii asupra parteneriatelor toxice.
Merită observate câteva aspecte distincte, anume că oamenii în general nu percep toate formele de abuz, iar dacă le vor percepe, nu vor vorbi despre ele cu ușurință, cu atât mai mult, în mod particular, dacă persoanele în cauză sunt de sex masculin, comparativ cu femeile care sunt mai receptive. Indicatori care ar putea explica decalajul semnificativ în statistici.
Și trebuie menționați, întocmai că în România nu există servicii specializate pentru ajutorul bărbaților care să și amelioreze stereotipurile despre masculinitate. Totuși, nu sunt rare cazurile de sinucidere al bărbaților care lasă în urmă bilete de adio…
În alte țări, spre exemplu, decalajul statisticilor la bărbați și femei, privind abuzul domestic, este mai mic, ceea ce, prin comparație, la noi, ridică semne de întrebare privind raportarea abuzurilor de către aceștia.
Însă abuzul există, chiar dacă procentele par mici, conform multor surse (manking.org.uk, thescottishsun.co.uk), de exemplu în Marea Britanie, Țara Galilor și Irlanda de Nord, peste 700 de mii de bărbați au suferit un abuz domestic, din care doar 14% au recunoscut asta. În Statele Unite și Canada, puțin peste 42% dintre bărbați au suferit violențe fizice de la parteneri, în timpul vieții. Și conform sondajelor oficiale SCJS, 2,4% dintre bărbați, respectiv 3,4% dintre femei au suferit violență din partea partenerului într-un an.
Nu mai trebuie menționat faptul că efectele psihologice sunt similare, atât la bărbați cât și la femei, suferințele ascunse sau mușamalizate fiind cele care contează cu adevărat, în pofida datelor statistice seci.
Din spatele unui ecran, aceste cifre s-ar putea să nu pară alarmante, dar dacă iasă în stradă câteva zeci de mii de victime ale abuzului, să le fie ascultate poveștile și dramele, să le fie văzute lacrimile, atunci poate că s-ar încumeta cineva pentru măsuri, sprijin și educație, în ceea ce privește relația de cuplu.
Pentru că pe victime le știm drept femeia de casă și gospodină, bărbatul harnic și priceput la toate, vecini liniștiți, tineri frumoși, ori prieteni care parcă trăiesc o viață ca-n filme. Deoarece n-au curajul să se expună. Din vină, din rușine, din teamă etc. Și bunul simț impune să ne uităm inclusiv la noi, să ne asumăm rolul în propria relație și să ne vindecăm de traume.
Iubește-te, Gheorghe, iubește-te, Ioana! Dacă tu nu te poți privi în oglindă și să-ți transmiți iubire, de ce ai impresia că alții vor putea să te iubească? Dimpotrivă, vei simți efectele sexismului și abuzului pe pielea ta.
Sunt convins că mai toți am fost, la un moment dat, jumătatea dintr-o relație toxică, conștienți sau nu. Și mai sunt convins că nu e vina ta că ai ajuns într-o astfel de situație. Dar n-a fost nici vina celeilalte jumătăți. E doar o stare de fapt, generată de lipsa unor exemple pozitiv-realiste, a nevoii de practică și de timp pentru autoeducație. Abia apoi putem arăta cu degetul spre capacitatea individuală de a-și adapta comportamentul în favoarea unui echilibru. Sau spre o vină comună.
Aidoma picturii lui Magritte, „Îndrăgostiții”, incompatibilitatea între oameni și societatea au puterea de a transforma pasiunea în frustrare, intimitatea în izolare, iubirea devenind o iluzie. Aceste toxicități sunt dificil de a fi sesizate din prima, instalându-se mișelește între cei care formează un cuplu, ținându-i de mână la fiecare pas până devine o rutină. Stând pe umerii lor și șoptind lucruri către neuronii deja extenuați, care încep să dicteze o comunicare verbală în contradicție cu cea corporală.
În aceste momente, nici nu ar trebui să se pună problema despre cine e de vină, despre cine trebuie să pună punct relației sau despre cine să o salveze. E despre a accepta fiecare în parte că are nevoie de ajutor. Un bun început ar fi terapia de cuplu. Măcar atât, în condițiile date.
Mă lasă rece faptul că unii parteneri din cupluri, după ce inițial își declarau iubire și sprijin necondiționat, au ajuns să se bârfească, să dezvăluie ilegalități despre celălalt, să-și facă rău. Problemele din relațiile toxice de cuplu, mediatizate în România, m-au determinat să cred că suntem o nație cam bipolară: „Și ea l-a abuzat, dar asta nu scuză ceea ce a făcut el”. versus „A câștigat Johnny Depp procesul, Amber Heard își merită soarta!”.
Vorba aceea… nu trebuie să fii victima perfectă pentru ca justiția să te ia în serios.
Dacă relația tinde să devină altfel decât au stabilit, ar fi indicat să pună punctul pe „i” atunci, iar dacă ajung la concluzia că nu pot continua, să se oprească înainte de a se ajunge la situații extreme. Dar și comunicarea aceasta… tot deficitară a rămas.
Nu mă mai miră că opinia multora despre bărbați e că-s „porci, alcoolici și agresivi”, iar despre femei că-s „curve, pe interes și manipulatoare”.
Însă, omul nu este reprezentat de un stereotip, de o etichetă. El e o ființă vulnerabilă, cu speranețe și aspirații ce-și explorează constant propria identitate — adesea umbrită de prejudecăți și condamnări. E trebuință s-arătăm mai multă empatie față de cei din jur, să avem răbdare și să ne iubim aproapele. Să încurajăm comportamentul pozitiv al partenerului, să nu-l vedem ca pe o bucată de carne sau ca pe un sac de bani. Totodată, să fim responsabili pentru propria fericire și independenă. Să ne reamintim și să ne comunicăm cu blândețe motivele pentru care suntem într-o relație și ce apreciem la iubit/ă.
Distribuie gratuit prietenilor informație interesantă și de interes pentru a-i ajuta și urmărește-ne pe rețelele de socializare ca să rămâi la curent!
